...
Anul trecut, într-o zi din timpul vacanței de vară [pe atunci încă mai beneficiam de „vacanță de vară”], copilul-iubitor-de-stele m-a invitat cu ea într-o fugă la Brașov. Orașul ăsta mi-a plăcut dintotdeauna, așa c-am acceptat cu drag. Din „drumeția” stradală nu se putea să lipsească intrarea în Cărturești, de unde i l-am luat lui Ștrămpănel pe Apolodor. Tot atunci mi-a căzut în mâini antologia „Casele vieților noastre” [deschizând-o, cum altfel?, direct la povestea doamnei Pârvulescu], pe care-am răsfoit-o puțin, dar pe care n-am cumpărat-o pentru că aveam buzunarul cusut. Recent am primit-o în dar [amândoi] de la ea, s-o citim bucurându-ne de primul Acasă timișorean, cel de pe strada Stelelor.
Știi că mie-mi place să împart, așa că, pe măsură ce descopăr poveștile scriitorilor, vei găsi aici pasaje frumoase culese de la ei.
„Rari oamenii unei singure case, așa cum sunt oamenii unei singure iubiri! Cei mai mulți ne mutăm de multe ori, de-a lungul vieții, și, de la o singură casă luată cu noi la prima plecare, ajungem, cu timpul, după toate peregrinările prin lumea mare, să purtăm înlăuntrul nostru un adevărat orășel plin de povești, așa cum este și cel ridicat de la sine în aceste pagini.” [Ioana Pârvulescu]
