”Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
Ți s-ar usca și ramuri și tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Și-ai fi de tot comună si banală
Căci cei cuminți n-ar face rod niciunii
De n-ar muri în locul lor nebunii.”
N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
Ți s-ar usca și ramuri și tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Și-ai fi de tot comună si banală
Căci cei cuminți n-ar face rod niciunii
De n-ar muri în locul lor nebunii.”
(Demostene Andronescu)
...
De vreo patru ani încoace am devenit copilul care merge mai peste tot unde i se deschide o portiță. Copilul care-i trage și pe alții de mânecă atunci când vede un afiș despre-un eveniment ochitor, copilul care nu are nevoie de prea multe motive ca să se ducă să vadă despre ce vorbește nenea Ics, sau ce are de împărtășit tanti Igrec. De puține ori am renunțat la aceste bucurii dătătoare-de-avânt-sufletesc, iar când am făcut-o mi-am promis că n-o să se mai repete. [ Dacă simt că-i de folos, voi merge! Indiferent de pseudopiedici! ] Pe de altă parte, felul în care-i convingi pe ceilalți să vină cu tine, e cu totul altă poveste. Uneori chiar mă dau bătută [ și din cauza asta au fost și dăți când m-am dus singură la un recital de pian, la o lansare de carte, la un spectacol de teatru, ș.a.m.d. ], deși sunt conștientă că la un moment dat voi fi întrebată de ce nu am insistat [ doar știam că e spre binele și folosul lor!]. No, unii oameni vor să stea „liniștiți”, acasă. Eventual singuri. Eu prefer să-i caut pe „nebunii” care se zoresc să trăiască. În scurtele clipe de răgaz, îi caut cu o sete neastâmpărată de frumos și de suflet românesc... Am fost rugată să conving pe cât mai mulți să vină marți să-l asculte pe domnul Demostene Andronescu. Le voi spune. Știu însă că urechile oamenilor sunt buzunare necusute și mulți le poartă veșnic așa. Eu una mă duc. L-am văzut și ascultat pe invitat vara trecută la Oașa și m-a umplut de seninătate. Și să nu rostească niciun cuvânt, tot ar merita efortul de a merge.