...
Deși era dimineață, îl simțeam pe moș Ene pe la gene. Mi-am făcut așadar pernă din haină și-am pus capul pe ea, surâzând fericită la gândul tuturor clipelor pe care le petrecusem împreună. Vizavi era o doamnă grăsuță cu multe sacoșe întinse alături, iar lângă mine un domn grizonat, cu chip de bunic înțelept și ochelari pe nas. Îi auzeam povestind ca prin vis. Apoi, nu departe, la Arad, printre pleoape somnoroase, am văzut că a mai urcat o doamnă. Sprintenă nevoie mare în glas și în purtare! Curând nu-mi mai fu nici somn. Urechile-mi erau ciulite la discuția dumnealor. Aveau o agerime extraordinară acești trei oameni! Erau trecuți prin viață și-acum își împărtășeau toate câte învățaseră în drumul lor... Eu tăceam. Nu îndrăzneam să mă implic. La un moment dat, domnul grizonat, cu chip de bunic înțelept [ și care le spusese celor două interlocutoare că dorise să devină scriitor - poate chiar era, dată fiindu-i elocința ], a zărit cartea noastră, cea proaspăt cumpărată de la Târgu Jiu, și m-a întrebat dacă știu s-a mai întâmplat cu domnișoara Pogany [ bineînțeles că habar nu aveam! ]... Orele treceau depănându-se pentru ei, ascultând și luând aminte pentru mine. Doamna cea sprintenă, cu ochi albaștri vii, avea șaișopt de ani [ dar nu-i arăta ioc!], și era văduvă de aviator. Se întorcea de la sora dumneaei, cea cu șaișpe ani mai tânără, plinuță și gospodină nevoie mare, dar, împreună cu a ei familie, prea preocupată de bani și împresurată de griji. „Mă duc eu în fiecare an. Ea nu are timp să vină. E sora mea, mă duc să-i spun Hristos a înviat! și să mă bucur puțin alături de ea...De fiecare dată însă mă întorc cu o mare durere în suflet, după ce văd că nu s-a schimbat nimic și că banii rămân principalul lor scop. Cu cât au mai mult, cu atât vor mai mult. Niciodată nu le e de ajuns... Ea nu poate pricepe cum de eu aleg micile bucurii ale vieții, cum de încă mă refugiez în lectură, delectându-mi sufletul cu o carte bună...” Era o rebelă această doamnă. O optimistă rebelă, debordând vitalitate și simplitate. Le-a spus doamnei plinuțe și domnului cu alură de scriitor că are încredere în tinerii României, văzând în ei speranța zilei de mâine. Când i-am mărturisit că încă sunt studentă, m-a felicitat din inimă. Era parcă un soi de reverență; poate n-am știut niciodată [ doar de astă toamnă, când m-am angajat, mi-am dat seama puțin] ce mare privilegiu e acela de a putea merge la facultate, de a avea timp pentru învățat, timp de investit în omul care ești pe care să devii. Această doamnă sprintenă avea un „simplu liceu de cultură generală”, dar părea să fi devorat de-a lungul vieții biblioteci întregi... La Sibiu, am ajutat-o să-și coboare bagajele și m-a binecuvântat cu toate urările de bine! Ce bucurie sinceră purta pe chip! Iată de ce încă îmi place să merg cu trenul, în ciuda faptului că parcurgând 271 km parcă străbați întreaga Europă și-ți amorțesc genunchii de nu-i mai simți...