un soi de-a ne-spune...

...

trec zile-ntregi

în care, chipurile, ești departe.

de fapt,

 știm amândoi

că nici măcar un milimetru

inimile

 nu ni le desparte...

trec zile-n care

chiar dacă 

singură 

alții mă văd fiind,

gândul că-mi ești 

alături 

mă-ntregește

și de a ochilor tăi negri pâlpâire

constant 

îmi amintește.

povceașcă lăuntrică

”Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
Ți s-ar usca și ramuri și tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Și-ai fi de tot comună si banală
Căci cei cuminți n-ar face rod niciunii
De n-ar muri în locul lor nebunii.”

(Demostene Andronescu)

...

De vreo patru ani încoace am devenit copilul care merge mai peste tot unde i se deschide o portiță. Copilul care-i trage și pe alții de mânecă atunci când vede un afiș despre-un eveniment ochitor, copilul care nu are nevoie de prea multe motive ca să se ducă să vadă despre ce vorbește nenea Ics, sau ce are de împărtășit tanti Igrec. De puține ori am renunțat la aceste bucurii dătătoare-de-avânt-sufletesc, iar când am făcut-o mi-am promis că n-o să se mai repete. [ Dacă simt că-i de folos, voi merge! Indiferent de pseudopiedici! ] Pe de altă parte, felul în care-i convingi pe ceilalți să vină cu tine, e cu totul altă poveste. Uneori chiar mă dau bătută [ și din cauza asta au fost și dăți când m-am dus singură la un  recital de pian, la o lansare de carte, la un spectacol de teatru, ș.a.m.d. ], deși sunt conștientă că la un moment dat voi fi întrebată de ce nu am insistat [ doar știam că e spre binele și folosul lor!]. No, unii oameni vor să stea „liniștiți”, acasă. Eventual singuri. Eu prefer să-i caut pe „nebunii” care se zoresc să trăiască. În scurtele clipe de răgaz, îi caut cu o sete neastâmpărată de frumos și de suflet românesc... Am fost rugată să conving pe cât mai mulți să vină marți să-l asculte pe domnul Demostene Andronescu. Le voi spune. Știu însă că urechile oamenilor sunt buzunare necusute și mulți le poartă veșnic așa. Eu una mă duc. L-am văzut și ascultat pe invitat vara trecută la Oașa și m-a umplut de seninătate. Și să nu rostească niciun cuvânt, tot ar merita efortul de a merge.

„toate-s vechi și nouă toate”

SIBIU, Piața Schiller  [ într-una din aste zile ]

înflorire

...

așa arătau pomii luni. abia aștept să văd cât de înfloriți vor fi mâine...

despre ploaia de Prier

...

luna lui Prier se termină cu o ploaie curată, pe care-am simțit-o datorită umbrelei ruptă pe jumătate [ nu știu dacă-i moștenire de familie, ori li se întâmplă tuturor la fel; cert e că la noi acasă umbrelele sunt veșnic rupte sau de negăsit] și pe care-o întorcea vântul pe post de rufă întinsă pe sârmă la uscat. o ploaie liniștită pe care-am ascultat-o în tăcere, aproape de cotoare. o ploaie, interesant lucru, care nu m-a ursuzit, deși m-a udat. o ploaie aducătoare-de-nădejde și care mi-a scos în cale astă seară, înainte de a ajunge la căsuța portocalie de pe strada-cu-deal-pe-care-n-o-cunosc-taximetriștii, câteva frumoase exemplare de Helix pomatia. uite! vezi? voiam să scriu despre tine și m-am pomenit tastând despre ploaie... 

...

„The whole point of education is to get people to learn.”

 ( Sir Ken Robinson - here )

împreună [ ad.verb ]

...
verb?

când 

mâinile
ni se-mpreună

simt cum țesem, 

prin a lor
sculptură de tăceri,
cunună...

adverb?

un pas mic
spre un vis mare.
nimic
alături de tine
imposibil
nu mi se mai pare.
te rog
ca-n continuare
să mă ții de mână,
stupefiat 

nespus
auscultăm
împreună...

scara de la Târgu Jiu

Coloana infinitului, Constantin Brâncuși

...

   „Numiți-mi Coloana fără de sfârșit o scară spre ceruri!... Pentru că ea se poate prelungi, înspre slavă, cinci sute de metri și chiar mai mult, ajutându-ne cu acel ritm al ei, să Îl atingem pe Dumnezeu!...

   O sculptură nu se sfârșește niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal - și în pământ.

Și trebuie ca postamentele (baza, soclurile) să facă parte din structura statuii, a sculpturii. Altminteri, va fi necesar ca să se renunțe cu desăvârșire la ele.”

 ( Constantin Brâncuși )

însemnare de vineri

...

„ La fel suntem cu tot ce ne-nconjoară;

Cu fiare, păsări, cu pământ, cu flori.

Sunt oameni păsări, oameni care zboară.

Sunt oameni care sunt privighetori.

Sunt oameni arbori, ce nu-nving furtuna.

Stejari sunt alții care văcuiesc

Și oameni fiare, care totdeauna

Se târăie ca șerpii și pândesc.

Sunt unii oameni care sunt eresuri,

Sunt piscuri alții, ce rămân neînfrânți.

Mai sunt și oameni munți ce ne par șesuri

Și oameni șesuri, care se cred munți. ”

[ Virgil Carianopol, Însemnare ]

hai, cocuță...

...

asta pentru că Tâlvana o fugit acasă și nu mai are cine să-și lase toate atlasele întinse și cariocile împrăștiate pe birou... nici nu mai are cine să mă zguduie [a iubire!] și să-mi pună cântec de leagăn înainte de nani bun...

la noi totu-i cu ecou

...

- La mulți ani, Dar!

- La mulți ani și ție, Dar!

- La mulți ani și tatălui tău!

- Și alui tău...

nu știi niciodată peste ce oameni dai în tren!

...

Deși era dimineață, îl simțeam pe moș Ene pe la gene. Mi-am făcut așadar pernă din haină și-am pus capul pe ea, surâzând fericită la gândul tuturor clipelor pe care le petrecusem împreună. Vizavi era o doamnă grăsuță cu multe sacoșe întinse alături, iar lângă mine un domn grizonat, cu chip de bunic înțelept și ochelari pe nas. Îi auzeam povestind ca prin vis. Apoi, nu departe, la Arad, printre pleoape somnoroase, am văzut că a mai urcat o doamnă. Sprintenă nevoie mare în glas și în purtare! Curând nu-mi mai fu nici somn. Urechile-mi erau ciulite la discuția dumnealor. Aveau o agerime extraordinară acești trei oameni! Erau trecuți prin viață și-acum își împărtășeau toate câte învățaseră în drumul lor... Eu tăceam. Nu îndrăzneam să mă implic. La un moment dat, domnul grizonat, cu chip de bunic înțelept [ și care le spusese celor două interlocutoare că dorise să devină scriitor - poate chiar era, dată fiindu-i elocința ], a zărit cartea noastră, cea proaspăt cumpărată de la Târgu Jiu, și m-a întrebat dacă știu s-a mai întâmplat cu domnișoara Pogany [ bineînțeles că habar nu aveam! ]... Orele treceau depănându-se pentru ei, ascultând și luând aminte pentru mine. Doamna cea sprintenă, cu ochi albaștri vii, avea șaișopt de ani [ dar nu-i arăta ioc!], și era văduvă de aviator. Se întorcea de la sora dumneaei, cea cu șaișpe ani mai tânără, plinuță și gospodină nevoie mare, dar, împreună cu a ei familie, prea preocupată de bani și împresurată de griji. „Mă duc eu în fiecare an. Ea nu are timp să vină. E sora mea, mă duc să-i spun Hristos a înviat! și să mă bucur puțin alături de ea...De fiecare dată însă mă întorc cu o mare durere în suflet, după ce văd că nu s-a schimbat nimic și că banii rămân principalul lor scop. Cu cât au mai mult, cu atât vor mai mult. Niciodată nu le e de ajuns... Ea nu poate pricepe cum de eu aleg micile bucurii ale vieții, cum de încă mă refugiez în lectură, delectându-mi sufletul cu o carte bună...” Era o rebelă această doamnă. O optimistă rebelă, debordând vitalitate și simplitate. Le-a spus doamnei plinuțe și domnului cu alură de scriitor că are încredere în tinerii României, văzând în ei speranța zilei de mâine. Când i-am mărturisit că încă sunt studentă, m-a felicitat din inimă. Era parcă un soi de reverență; poate n-am știut niciodată [ doar de astă toamnă, când m-am angajat, mi-am dat seama puțin] ce mare privilegiu e acela de a putea merge la facultate, de a avea timp pentru învățat, timp de investit în omul care ești pe care să devii. Această doamnă sprintenă avea un „simplu liceu de cultură generală”, dar părea să fi devorat de-a lungul vieții biblioteci întregi... La Sibiu, am ajutat-o să-și coboare  bagajele și m-a binecuvântat cu toate urările de bine! Ce bucurie sinceră purta pe chip! Iată de ce încă îmi place să merg cu trenul, în ciuda faptului că  parcurgând 271 km parcă străbați întreaga Europă și-ți amorțesc genunchii de nu-i mai simți...

nemărginesc privindu-te

...

în ochii tăi  eu văd 

mereu 

nemărginirea.

chiar și departe,

în inimă

 întotdeauna-ți

 port privirea.

lumina lor 

vioaie și senină

mi-aduce-o 

bucurie

nu cuprinsă  în cuvinte, 

   ci deplină...

nemărginesc privindu-te.

tu nu ești [ doar ] os

...

când tac

devin un pianist dornic de clape

și-ți studiez clavicula,

ce-i parcă leagăn, ori căuș în ape.

poate-i și-un umeraș sculptat anume

pentru a-mi prinde eu de el

acele simțăminte făr-de-nume...

m-agăț de tine mai ceva ca un ciuline.

ș-așa mai departe...

...

„Voyez vous ces yeux? Les profils des deux yeux? Ces hémisphères représentent lʼamour. Que reste-t-il de vivant après la mort? Le souvenir des yeux, des regards, par lesquels on a exprimé son amour des hommes et du monde.” 

(Constantin Brâncuși)

Iubesc fotografia asta, pentru că-i cunosc povestea. [ Parcă încă-l văd pe domnul cel scund, cu șirul de lozuri în plic și-o geantă pătrățoasă atârnată de gât, încercând să ne încadreze pe mijlocul porții. Apoi oprindu-se dintr-odată că „nu-i bine, mă! ia uită-te sus! tu nu vezi cum arată?” Apoi, ceea ce mai  rămâne e și faptul că prin intermediul artei domnului Brâncuși ni s-a deschis amândurora o nouă zare...]

Ceea ce trăim împreună nu se poate exprima în cuvinte, dar simt că oarecum amintirea acestor clipe se poate păstra un strop mai vie în cuprinsul lor. Mă reîndrăgostesc de fiecare diferită privire de-a ta, clară sau mai greu citibilă. [ „așa-s de negri ochii tăi, lumina mea”]. Îmi oglindesc fericirea în visele pe care ni le croim, împreună. Inima-mi devine-un pământ roditor atunci când o auscultă a ta blândețe. Ce minune simfonia mâinilor sculptându-se reciproc, împreună! Atâta timp cât suntem împreună, nu mai e tic pentru că tac. Tot împreună, bineînțeles! 

Cred că aste minunate zile luminate s-ar rezuma printr-o singură expresie, de.care nu am reușit să te vindec : ș-așa mai departe... [ Stai liniștit, n-o să înțeleagă nimeni altcineva în afară de tine.]

gând joios

...

țiindu-te de mână, într-un asemenea loc mi-am imaginat că începe veșnicia...

to(l)bă

...

eu eram în clasa întâi. tu când ai auzit prima oară expresia „tobă de carte” ?

scara

...

HRISTOS A ÎNVIAT! 

și să nu vrei,

chiar din oțel de-ai fi,

Lumina, cu a ei putere,

din a ta neștiință și-mpietrire

un strop tot te-ar clinti...

treapta [ patruzeci ]

...

lecție de viață căpătată azi de la „bunicul” nostru care ne mustră întotdeauna cu blândețe : „ Măi copii, trebuie răbdare. Rabdare, rabdare, rab-da-re... și când se termină o iei de la început. Pentru că, de fapt, adevărata răbdare nu se termină niciodată...”

treapta [ treizeci și nouă ]

...

- Ce ar trebui să facem ca să fim fericiți?

- Trebuie să pornim în căutarea adevărului iubirii, cu toate forțele noastre. Să nu ne angajăm steril, de suprafață, ci să ne dăruim total, tuturor oamenilor și, prin ei, lui Dumnezeu. Și să o facem pe viață. Fericirea adevarată există. Și există aici, pe pământ. Ea nu e decât o cale pe care înaintăm. Doar în măsura în care știm să dăruim, o să și primim. Pentru că Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne și răsplătește cu asupra de măsură. Se joacă cu noi, ne face să vrem mai mult, să ne dorim mai mult, să devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleașcă, o încremenire care pică pe tine. O fericire statică ne-ar strivi sub o plictiseală cumplită. Fericirea se muncește, se câștigă în fiecare zi. E un urcuș continuu, o dinamică ce se adapteazaă permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

(Pr. Pantelimon de la Oașa, într-un interviu acordat revistei Formula As)

treapta [ treizeci și opt ]

...

- De ce avem atâta nevoie să ne împlinim într-o dragoste mare?

- Căutând iubirea, Îl cauți, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fără să-ți dai seama. Chiar dacă nu ești un bun crestin, simți cumva, straniu, de fiecare dată cand iubești și esti iubit, că acolo, în iubire, e adevărul. Cauți iubirea toată viața, ai nevoie de ea chiar și atunci când te prefaci că nu mai ai, o trăiești greșit, o trăiești strâmb, dar o iei de la capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduiești mereu să o înțelegi, pentru că simți că acolo e împlinirea și fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem să fim iubiți. Pentru că ăsta e fundamentul ființei noastre. Dumnezeu este iubire și tot ceea ce este în lumea asta tânjește dupa iubire. Dumnezeu a creat totul după chipul și dupa asemănarea Lui, după tiparul Lui, al relației treimii. Dumnezeu e o relație, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creați ca oameni să participăm la bucuria relației din Dumnezeu și cu Dumnezeu. Să trăim iubirea. Să fim împreună. De aceea se spune că raiul e comuniunea cu toți, iar iadul e neputința de a mai iubi.

(Părintele Pantelimon de la Oașa)

16. Florii albe, Acasă

..

Nu țin minte să mai fi prins în vreun an de Florii zăpadă, ninsoare ca-n toiul iernii. Dacă n-aș fi crezut, iată că la oază se poate! Au însă toate frumusețea lor, mai ales când știi să te bucuri. Uite, spre exemplu, când mă uit la cărarea asta, îmi amintesc lumina din ochii tăi. Seninătatea lor nemărginită pe care n-o poate descrie decât tăcerea alor mei. Consimțământul lor când se întâlnesc... Ai avut dreptate : o să pot face, la rându-mi, studiu de suflet o veșnicie, căci se va găsi mereu loc de a descoperi ceva nou în ceea ce te privește. 

E dincolo de cuvinte. Când ajung Acasă, mi se schimbă imediat starea. Timpul capătă altă valoare. Parcă e alt om care mă trăiește; care respiră, vede, se curăță de toate câte a adunat în neliniște. 

Oamenii oazei sunt toți niște căutători. Căutători - dăruitori. Am simțit poate mai mult ca niciodată ce mare și frumoasă familie s-a închegat și se încheagă acolo constant și cum ne poartă Doamne Doamne pașii tuturor într-acolo. 

După aproape trei ani pe care i-am petrecut alegând ca ascultare spălatul vaselor și aranjatul mesei, mi s-a spus că acum trebuie să învăț să și gătesc. Doar nu ne-om hrăni mereu cu dolofane, salam de biscuiți și tartă cu fructe... Am început, așadar, ascultarea în bucătărie. Acestei vizitei scurte îi revine meritul de a mă fi pus să tai pâinea. [Te zero, vorba unuia dintre lupii tineri.] 

M-am întors cu multe daruri, așa, ca de final de post. Bucuria din privirea omului care a mijlocit fără să-și dea seama să te găsesc, îmbrățișările sincere din partea atâtor tineri vii, surâsul la descoperirea dorinței doamnei din Alba Iulia de a scrie scrisori, emoția la nașterea altor doi atleți ai lui Hristos, cutremurul la cuvintele însămânțătoare ale predicii lupului care dă „binecuvântări de întoarcere”, încurajările de avânt, înrourarea bunicului care ne mustră mereu cu blândețe când ne vede împreună, strângerile tale de mână...

Concluzia : În orele în care mi-au înghețat mădularele, mi s-au trezit un strop simțurile. Mi-am văzut slăbiciunile și neputințele și-am înțeles că oricând mă împotmolesc pe drum trebuie s-o iau de la capăt. Mai cu avânt, mai hotărâtă!

pies: Am uitat. Pe „doicaunul” l-am transportat în siguranță, cu tot cu țepi. O să am grijă de el, căci îmi va aminti cum de atâtea ori parcă mă asculți cu mai multă atenție decât îmi ascult eu însămi gândurile...

flori sau fulgi ?

.

..

în optimismul meu senin

crezut-am că fulgii-s flori de corcoduș

pe care vântul, 

în bătaia lui năprasnică,

pe toată strada le-a adus...

primăvară, 

cam ce gânduri ai cu noi?

nu vezi că soarele îl căutăm,

nu ploi, nici alte mari ninsori?

treapta [ treizeci și șapte ]

...

Niciodată nu înțelegem îndeajuns de mult. Niciodată întru totul. Mereu rămâne ceva de descoperit. Azi mi s-au deschis dintr-o perspectivă nouă cuvintele Părintelui Teofil, acelea că „Ce faci te face!” După cinci luni în care am simțit că timpul meu se comprimă bună parte din zi înspre ceva care nu-mi aduce mulțumire sufletească, de acum pot spune că reînvăț să redevin. Recaut. Scormonesc după sămânța din lăuntrul meu. „Il faut faire parler les mots.”, așa obișnua să ne spună domnul profesor care-și valorifica cele nouăzeci de minute de curs încă din prima secundă. Să facem cuvintele să vorbească...

treapta [ treizeci și șase ]

...

„Dragostea jertfelnică este cea mai puternică înfățișare a lui Dumnezeu în om.” 

(Pr. Ciprian Negreanu)

gând de Prier

...

carevasăzică, un nou început. cu adieri pe cât de reci, pe atât de senine. cu entuziasm pentru lucruri frumoase și muncă de împlinit visuri aducătoare-de-mângâiere-în-suflet. vizavi de Casa Literelor am reîntâlnit-o pe tanti cea cu mâini tremurânde, vânzătoarea de flori pe care o știu din vedere încă din anul I de facultate. azi avea două mănunchiuri de narcise  [ oare acasă au înflorit ? ] și o pungă cu leurdă. apoi am trecut și pe la domnul Paul, ca-n vremurile de demult, să-l rog să-mi dea și mie un exemplar din temă. la întoarcere i-am zâmbit magnoliei. uitasem cât e de frumos copacul ăsta! l-am văzut, îmbrăcat în haine curcubeu, și pe clovnul de lângă magazinul galben, care striga ghiduș cine știe din ce pricină: „hihi, păcăleală de întâi aprilie!” Prier miroase dulce a dolofane proaspăt scoase din cuptor pentru copiii-din-rețeaua-de-cablu-uman, a ceai negru și-a fericire. carevasăzică, de azi înainte revin la vechile obiceiuri. cu condiția să fac treabă bună în ceea ce am promis!