...
N-am mai pățit așa ceva până acum. Sâmbătă seara când am ajuns acasă nu am putut citi cele două povești care mă așteptau cuminți în plic. Am desfăcut peticul cu binecunoscutul scris mic al Castanei, dar m-am oprit după câteva rânduri... N-am mai putut continua. Le-am lăsat deoparte neputincioasă... [Vezi tu, se pare că și pe planeta mea se află un soi de vulcan care erodează din când în când.] Abia adineauri am apucat să le deschid, să îmi deschid inima înspre a le primi gândurile bune.
„Când ți-e foarte dor de îmbrățișările ursulești Georgiene, mergi de le ia! Să nu aștepți niciodată să ți se servească pe tavă!” ... așa scria Anu, deși nu e întocmai adevărat. Căci și ursul dăruitor de astfel de îmbrățișări ar cam trebui să nu mai hiberneze și să recupereze toate ne-răspunsurile și ne-scrisorile. Tot ce a lăsat ne-spus*, ne-scris, ne-mulțumit...
Cu patru ani în urmă eram doar Georgi-cea-care-nu-știe-încotro-să-apuce. Nu aveam nicio poveste din cele câteva zeci care s-au adunat între timp în cutiile de acasă. Nu cunoșteam niciun diamantin dintre cei care mi-au ieșit în cale după ce-am îndrăznit să fac pași înspre oameni, și asta fără a mă teme că mă vor crede nebună. Dacă n-ar fi fost primul răspuns, adică al Castanei, în mod sigur nu m-aș fi aventurat la un asemenea drum. Așa, simt că parcă totuși nu e degeaba și că, oricât de mult aș hoinăi, cărarea mea tot într-acolo duce și rostul meu tot în jurul aceleiași idei se rotește.
Tot ce am lăsat ne-spus, ne-scris, ne-mulțumit, v-am trimis în gând. Tuturor celor care mă iubiți, tuturor celor pe care [chiar și fără ca voi să bănuiți] vă iubesc. Iar pe tine, dragă începătoare. te rog să stăruiești a-mi cere, ne-explicit, să rămân copil... Mulțumesc!
[*la nespus are voie doar împărțitorul de clasa a doua]