an de dar

A mai trecut un an. Pentru mine unul cât zece, din multe puncte de vedere. Am primit mult mai mult decât merit, nu am dăruit cât aș fi putut. M-am schimbat mult ( poate și pentru că am dublat prefixul ), dar nu mi-e rușine cu cine sunt. Mi-a fost dat să întâlnesc oameni minunați, de la care am învățat că de viață te bucuri trăind-o, nu filozofând despre ea. Am învățat să mă accept, am încercat să mă eschivez mai puțin. Nu am luptat îndeajuns, dar nici nu m-am dat bătută. Am călătorit și am iubit. Mi-am ”operat” inima de zeci, sute de ori ( slavă Domnului, încă pulsează). L-am bombardat pe nenea Poștașu cu zeci de plicuri albe ori colorate. Am învățat să coc ”dolofane” și turtă dulce. Am citit destul de puțin, dar unele cuvinte și-au lăsat amprenta adânc în suflet. Am făcut fotografii. Mi-am împărtășit micile bucurii, așa cum le-am înțeles, cu oamenii dragi. Am învățat să iubesc România, am început să o redescopăr și sper ca scrisoare pentru țara mea să prindă contururi frumoase în anul care vine...

Îți mulțumesc, dragă Doamne Doamne, pentru tot ce mi-ai dăruit!

poveste despre cum răii devin buni

”-Nepoate, răspunse unchiul cu asprime, sărbătorește tu Crăciunul după bunul plac și lasă-mă pe mine să-l sărbătoresc în felul meu.

- Sărbătorește-l după pofta inimii, repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu faci nimic.

- Atunci, dă-mi pace! spuse Scrooge. De parcă ți-ar fi de folos! Mult bine ți-a adus până acum!

- Îndrăznesc să zic că am făcut multe lucruri, fără să am vreun câștig din asta, ripostă nepotul. Și Crăciunul face parte dintre ele. Sunt sigur că m-am gândit la Crăciun atunci când a venit timpul lui - pe lângă respectul pentru numele și originea sfântă, dacă există lucruri ce pot fi judecate dincolo de această latură-, ca fiind o vreme a bucuriei; un moment plăcut de prietenie, iertare și generozitate; singurul moment pe care-l știu, cât e anul de lung, când bărbații și femeile par, într-un acord deplin, să își deschidă de bunăvoie inimile ferecate și să se gândească la semenii mai prejos decât ei ca și cum ar fi, cu adevărat, călători în drumul spre mormânt, și nu o specie cu totul diferită având drumuri paralele. Așa că, unchiule, deși  nu mi-a adus în buzunar niciun bănuț de aur sau argint, socotesc că mi-a făcut bine și îmi va face bine; așa că zic Dumnezeu să-l binecuvânteze!”

”Deveni un prieten atât de bun, un stăpân atât de bun, un om atât de bun, așa cum bătrânul oraș nu mai cunoscuse, de fapt, așa cum niciun alt bătrân oraș, târg sau orășel de pe lumea asta nu mai cunoscuse. Unii oameni râdeau când vedeau cum se schimbase bătrânul, însă el nu-i lua în seamă, căci devenise suficient de înțelept încât să știe că nimic nu se întâmplase pe acest pământ, nicicând, fără ca unii oameni să nu se fi prăpădit de râs încă de la bun început. Și știind că aceștia-s oricum orbi, se gândi că mai bine să facă riduri de la râs și în acest fel să nu se-arate mai hidoși. Inima-i râdea, iar asta era îndeajuns pentru el.”

                                                                                                      (Charles Dickens, Poveste de Crăciun)

scrisoare de Crăciun

Citește întâi povestea de anul trecut, o să  înțelegi mai bine scrisoarea  Crăciunului de acum.

Dragă puiule de român,

    Poate te-ai întrebat ce s-a întâmplat cu povestea mea cu și despre scrisori în ultima vreme și de ce nu am mai dat niciun semn de viață. Ei bine, nu m-am oprit din scrijelit, doar că, fiind luna sărbătorilor de iarnă, mi-am luat răgaz de liniște și redescoperit fericirea adevărată.

   Andra era curioasă în ultima ei scrisoare de ce iubesc România și o să-i răspund și aici pentru că am proaspătă  în minte amintirea minunatelor clipe de Crăciun petrecute alături de alți 200 tineri ”dragi și inimoși” într-un loc binecuvântat de Doamne Doamne.

   Să-ți povestesc deci. Am plecat pachet de griji nejustificate (frământându-mă cum o să reușesc să-mi gestionez timpul după aceea) pentru că nu-mi dădeam seama ce urma, nu conștientizam ce valuri de bucurie aveau să pună stăpânire pe inima mea; m-am întors purtând în mine saci întregi de firimituri de pace și lumină…Dacă m-ai putea privi pe dinăuntru, ai vedea că sunt un mănunchi de bucățele armonioase, o aranjare de mii de versuri de colinde ce-mi răsună-n gând; dacă aș putea, acum te-aș chema să-mi vezi sufletul cum râde și să te înfrupți din bucuria lui…

    Imaginează-ți că ești înconjurat de fețe blânde, calde, luminate permanent de o liniște lăuntrică, de oameni pentru care Dumnezeu este calea și sensul existenței. Imaginează-ți că se apropie Crăciunul și că ai ajuns într-un ținut pur de alb. Imaginează-ți costume populare și mândre săcăteuri (trăistuțe) și cojoace din toată țara adunate laolaltă (și nu oricum, ci purtate de suflete radiind bucurie și cântând colinde).

    Acum ești la Oașa, puiule de român. Cuvintele mele sunt însă mult prea sărace și, citind, te găsești exact în șoșonii pe care-i purtam eu acum câțiva ani când auzeam vorbindu-se despre acest loc. Ca să simți cu adevărat, trebuie să fii acolo; să pornească avalanșe de bine spre inima ta și să nu ai decât  șiroaie de lacrimi prin care să te exteriorizezi; să stai lângă oameni pe care nu i-ai mai văzut sau cunoscut, dar să ai impresia că-i știi dintotdeauna; să-ți deschizi sufletul și să primești Nașterea Domnului cu inima curată…

   Iubesc România pentru că am învățat să o descopăr. Iubesc România pentru că găsesc sâmburi de bine în oameni simpli, pentru că tradițiile încă nu s-au pierdut. Iubesc România pentru că e acasă și pentru că aici sunt fericită…

   Închei aici, lăsându-ți și o urare: ”Varsă, Doamne / Har și bine de la Tine / Peste casă, peste masă / Peste oamenii din casă.”

                                                                                                            cu drag și gânduri bune

împrumută-mi, te rog, o ascuțitoare

într-o zi oarecare, într-o zi când mă simțeam ca acum, te-am întrebat poate cum arată inima ta pe dinăuntru. poate ai schimbat,  din lipsă de timp, subiectul și uitat să-mi răspunzi; nu cred că era important la momentul respectiv. sau poate nu te-ai gândit niciodată ce formă are inima ta, dincolo de toate teoriile medicinei. vezi tu, eu nu am știut niciodată să o fac să tacă, să bată acolo neștiută de cei din jur... am bătut-o cu geruri și ploi și am murdărit-o cu noroi.

 la ușa inimii mele așteaptă mereu o cutie de culori: să repare curcubee și să lumineze raze după furtună...


vine Crăciunul, acum e vremea să te încălzești: d-icea peste vale

inimi. din inima unui copil.

lumină și viscol

ți-am spus că nu ai voie să te îndrăgostești de oamenii de zăpadă! știu că ei spun cele mai frumoase povești din lume, de ți-e mai mare dragu să stai să-i asculți...știu că ai nevoie de un om de zăpadă care să arunce din când în când un bulgăre care să te aducă cu picioarele pe pământ...știu că viscolul nu mai ajunge în inima ta, dar că nu te poți vindeca de doruri... știu, copilule, știu.

să nu-mi zici însă după ce se topește iarna că nu te-am avertizat!

dacă m-ai întreba ce înseamnă fericirea...

ți-aș spune să-i privești pe ei:

Nu mă mai satur de fotografia asta, pur și simplu o iubesc. Încă există oameni frumoși și buni... Tata zice că pentru ei ”nu prăpădește Dumnezeu lumea”.

povestea lui Nea Promoroacă (I.)

Prea multă zăpadă am primit să nu ne bucurăm de ea. M-am gândit ca în următoarele zile să scriu povestea unui om de zăpadă, câte puțin în fiecare seară :).

Nea Promoroacă

I.

A fost odată un om de zăpadă. Promoroacă îl chema și îngheța în micuțul oraș în care, după imediata venire a lui Undrea, toată lumea făcea cărări dimineața. Nu era Nea Promoroacă orice bulgăre diform de trei etaje, ci un respectabil domn de zăpadă, căruia îi plăceau șoșonii de lână și fularele colorate (cât mai late, să și să le poate înfășura în jurul gâtului și pe care să le roadă la plictiseală). Avea nasul roșu și ochii negri de tăciune, ca mai toți verii lui, dar, spre deosebire de aceștia, îi bătea în piept o inimă de turtă dulce. Curios lucru, aceasta nu avea- așa cum s-ar fi cuvenit- formă de pară întoarsă, iar din atrii parcă mușcase un copil înfometat. Nea Promoroacă, șontâc-șontâc se legăna țanțoș în dansul necontenit al fulgilor, îndemnându-i parcă pe trecători să se oprească să guste măcar din bunătatea ventriculelor lui.

ne acoperă, Doamne, zăpada...

ne lăsăm ninși. ne transformăm în oameni de zăpadă. ne acoperi, Doamne, inimile înghețate de răutate cu o lumină sclipitoare, scârțâitor de pură. ne cureți cenușa ce ne înnegrește pe dinăuntru, ne speli gândurile murdare. ne îmbraci sufletele într-o haină imaculată, cu mirosul iernii mult-așteptate din copilărie. ne binecuvântezi  apoi casele cu colindători pe care să-i primim cu clementine, turtă dulce, nucă prăjită și plăcintă cu mere și scorțișoară...

acoperi, Doamne, cărările, dar ne lași pașii să se îndrepte spre Tine.  noi, oamenii de gheață, cum să ne învrednicim de atâta bunătate din partea Ta?

nici cu pâine, nici cu sare...

”Mai ales să-ți amintești aceasta, Nicolae Apostol! N-are să te întâmpine nimeni cu pâine și sare, nici cu urale și flori. Branșa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. Câteodată mă simt vinovat, Nicolae! Cât timp vă am elevi, datoria mă face să vă pomenesc numai despre lucruri frumoase, răspunderi mărețe, o viață model ca pentru o povestire cu morală de abecedar. Când vă văd plecând în lume însă, mi se strânge inima, Nicolae! Știu ce vă așteaptă. De aceea vă sărut pe frunte, ca pe niște flăcăi porniți la bătălie, unde mulți sunt osândiți să cadă răpuși. Tu n-ai să fii însă dintre aceia. În atâția ani te-am cunoscut bine. Am toată nădejdea. Ești un flăcău tare. Îți dau un sfat, Nicolae. Taina, mă înțelegi tu? taina e să nu deznădăjduiești de la cea dintâi dezamăgire și să n-aștepți nimic de la nimeni. Nimic, decât de la tine!...”                                                                                               

                                                                                                                                  (Cezar Petrescu)

bucurii

Când am văzut că ninge, mai ceva ca-n povești, am zburdat afară și am început să alergăm după cei mai cei fulgi ce ni se topeau voioși pe obraji. Aș fi luat în brațe pe toată lumea! 

Am ajuns acasă cu degetele degerate, udă și pleoștită...dar poate și un pic mai mult decât fericită: aproape am terminat de împărțit plicurile. 

Prea multe bucurii lasă Moș Nicolae; a venit în lipsa mea acasă, lăsându-mi printre biscuiți și fructele Crăciunului și o jordiță, că doar v-am zis că n-am fost eu prea cuminte...

...și nici n-am apucat să-mi lustruiesc papucii :)

suflet de Moș Nicolae

”Tu când n-o să ai ce le da copiilor de mâncare, o să faci plicuri?”

Și dacă bursa nu vine, cum să renunț la Moș Nicolae? Nu e pentru că ”vreau să mă iubească lumea”, ori din dorința de ”a face pe zâna bună”,  ci pentru bucuria pe care o primesc când le văd oamenilor dragi zâmbete sincere pe chip (sau când mă sună să-mi spună acest lucru)...”Mi-am crescut copiii” în cuptor, iar lor le-am copt suflete de turtă dulce. Nu știu ce au zis doamnele și domnii  poștași, probabil s-au distrat copios (cum bănuia fata cu nume de bomboane), tot ce sper e să și ajungă renii la destinație...Dacă mâine seară, mai mult ca perfect :).

Tare mi-aș dori să fiu mâine seară acasă, să-mi lustruiesc ghetele de dragul vremurilor copilăriei, când ardeam de nerăbdare și ne uitam de țâșpe ori în geam înainte de a adormi, doar-doar de a venit Moșu'.

tu-l aștepți ?

dacă ninge ca-n povești...

”Tudooor, ninge!!”, asta am auzit înainte ca gerul să-mi pălmuiască obrajii, atunci când am ieșit din Casa Literelor. Am început să zâmbesc ca un copil nătâng, gândindu-mă: ”Oare Doamne Doamne chiar ne trimite prima zăpadă?”. Fericirea nu a durat însă mai mult de câteva secunde, chiar dacă am auzit vreo doi pici strigând de bucurie: ”ninge, ninge, ningeee!!!!”. Zăpada s-a evaporat repede spre alte zări, într-acolo unde oamenii merită să fie înconjurați de pacea și liniștea albului, unde fără de lumini artificiale sufletele sunt încălzite de bunătate și de bucuria de a împărtăși fericirea lucrurilor simple...Un astfel de loc îmi doresc de la Moș Crăciun, chiar dacă n-am fost eu prea cuminte anul acesta.