Îmi place să merg cu trenul. Lăsând la o parte mirosurile nebune și scaunele murdare ori geamurile crăpate, lipite cu scoci și prin care nu se mai vede clar lumina soarelui, ori vocabularul condimentat folosit de muncitorii beți, cred că mi-a plăcut dintotdeauna. Da, de când eram mică...
Ieri seară, în trenul de Făgăraș, am cunoscut-o pe Doamna F. (care mi-a răspuns un simplu: „Da, așa e.” atunci când i-am spus că numele dumneaei înseamnă fericire) Nu știu dacă e frumos din partea mea că scriu aici, dar povestea m-a impresionat tare mult.
Chiar înainte de a începe să-mi vorbească, simțeam că e un om bun... Ceea ce nu bănuiam era însă creionarea poveștii din spatele acestei femei puternice, venită la Sibiu să-și vadă soțul internat la spital. Doamna F. nu are copii, ( „Doar pe copilul mare de la spital îl am, el e tot ce mi-a rămas.”), „din egoism sau din lipsă de curaj”, după cum mi-a mărturisit. Îmi venea atunci în minte îndemnul care spune să îndrăznești să greșești, pentru că altfel nu ai cum să înveți (pe care i l-am și spus, de altfel)...poate pentru că mă gândeam că mult mai ușor i-ar fi fost acum să aibă copiii alături. Simțeam în fiecare frază că îi e frică să nu-l piardă : „Mi-e greu să-i vorbesc de inevitabil..”, dar pe de altă parte transmitea speranța unui suflet credincios, care își pune nădejdea în Dumnezeu și în puterea Lui de a alege întotdeauna ceea ce e mai bine pentru noi..
„E atât de ușor să mori..”, asta i-a spus soțul dumneaei după o operație în care i s-a oprit inima de două ori. Șocant, da. Mai mult însă m-a frământat o altă replică, a cărei esență nu cred că am reușit să o înțeleg mai deloc : „În viață nimic nu trebuie, trebuie doar să murim..”. De ce sub această formulare?
Rămâne o enigmă.
...și pentru mine o bunică pe care am câștigat-o în 40 minute, în drum spre casă.