în asentiment

 ...

    „Oamenii au părăsit munții, dealurile umbroase, marea și pajiștile liniștite pentru a se muta la orașe. Aici au apă care curge la o atingere de mână, răcoare prin telecomandă, căldură fără fum și lumină fără soare. O dată pe an plătesc din economiile muncite în restul anului pentru a călca nisipul mării, iarba muntelui și pentru a trage în piept aerul liber din afara orașelor. Ei denumesc această ocupație Vacanță. Corpurile lor nu strălucesc de îndemînare, ei își plătesc oameni care să-i urce pe cal, plătesc instructori care să le țină picioarele pe schiuri, își pun căști și scuturi la genunchi și coate pentru a nu le lovi de pietre. Oamenii nu mai pot merge pe creste fără a simți pericolul, se împiedică în iarbă și ajung la urgență dacă se ating de o floare necunoscută. Corpurile celor de demult erau frumoase, mlădioase și îndemînatice pentru că munceau. Corpurile de azi sînt leneșe și cea mai mare grijă a oamenilor a ajuns propria grăsime, încheieturile slabe sau fleșcăiala timpurie a pielii. Sufletele parcă au ieșit și ele din trupuri și bîntuie prin păduri, adorm pe flori, ne cheamă înapoi în liniștea de altădată. Omul este cea mai neînțeleasă făptură din cîte a făcut Dumnezeu pentru că își face rău singur și nu primește grija și iubirea celui ce vrea să-l ajute.”

(Pr. Savatie Baștovoi, Lumina celuilalt)

și oare... haina bucuriei vom purta?

 

Bambi, cel mai mic ajutor al meu

 

...

Exact așa s-a întâmplat și cu George: la un moment dat, din senin, nu a mai vrut să stea deoparte și doar să se uite, ci să se implice și să frământe. Nici Teo nu se lasă mai prejos; zilele trecute a învățat să-și aducă scăunelul și să se urce la blatul de la bucătărie să ajute. Astăzi, când a auzit de turtă dulce, a venit de îndată și-a început să amestece [cu avânt până să-i spun că dacă dă tot aluatul pe lângă bol n-o să mai avem nimic pentru copii].

- Teo, pentru cine facem noi turtă dulce?

- Cip-ci!

- Nu, mami, nu pentru păsărele... pentru copii.

- Pii!

Acest dialog s-a repetat de câteva ori. Și de fiecare dată el voia ca dulcele să fie pentru păsărele... În cele din urmă, inimioarele au ajuns la copii, la copiii dragi care au scris astă seară împreună cu noi povestea fără cuvinte a omului de zăpadă...

învălătucire

  ...

 

Spre finalul zilei, când băieții dormeau amândoi frânți după ce-au aruncat cu dragul lor tată o grămadă de pietre [scormonite pentru a fi găsite] în Bega, am ieșit și eu [deși treburile Martei nu erau încheiate], cu un măr roșu în mână, să iau aer [pentru creier], strop de Viață [pentru suflet] și lapte [pentru prunci]. Și pentru că gândul a fost unul bun, le-am rezolvat pe toate într-o singură oră... Pe deasupra, am primit și darul de a fi strâns îmbrățișată de unul dintre cei mai calzi oameni din Nucalia. M-au podidit pe loc lacrimile pentru că un amalgam de sentimente s-au învălătucit în acel moment în mine și gândul mi-a adus aproape foarte mulți oameni dragi. Erau toți cu mine, iar eu eram cu ei, la fel cum în îmbucătura de măr era, pe de-a-ntregul, grădina mea neprețuită...

Nădăjduiesc ca, după doi ani de așteptare, felicitarea budapestiană să ajungă Crăciunul acesta la destinatar. Cât despre noi, ne vom împacheta și de această dată casa [nu doar bradul] acolo unde mergem...

de ce am copt turtă dulce

 Rețeta de turtă dulce: aici

...

Cei care au primit în urmă cu câțiva ani turtă dulce [în plicurile de Moș Nicolae] de la mine, își amintesc, în mod sigur, cât era de tare și cum aproape și-au rupt dinții în ea [Sherlock a fost unul dintre cei care au pățit asta].

Zilele trecute, după ce le-am luat copiilor o turtă dulce frumos decorată de la minunatul Prospero, mi-am propus [pentru că prețul lor a fost cam ghimbirat] să caut totuși o rețetă și să încercăm să coacem împreună. Am printat prima rețetă pe care am găsit-o pentru că mi s-a părut exact ceea ce căutam [și chiar așa s-a dovedit!] și i-am pus pe băieți la treabă. A fost atât de bună [adaptând rețeta pentru copii, nu am adăugat deloc zahăr; a fost destul de dulce datorită mierii] și mireasma răspândită în întreaga casă atât de îmbietoare, încât a doua zi am făcut o porție dublă [adică 1 kg]. În două zile nu au mai rămas decât cele câteva din fotografia de mai sus... 

Dincolo de toate oboselile și nemulțumirile mele, mă bucur nespus când cei mici sunt bucuroși să frământe și ei ceva. Și, bineînțeles, mă bucur de sclipirea din ochii celor care primesc dulcele făcut cu drag de noi. 

Și uite așa am descoperit încă o dată cât de benefic e coptul în casă...

ceai de iarnă de la Măgura

 ...

În îmbrățișarea lor sinceră și caldă mi-au adus parfumul iernii, iar în punga de ceai au așezat miresme minunate [„și zăpadă?” - vorba Micului Dar, care a luat o frunză mai alburie drept fulg de nea] adunate de pe plaiurile Cindrelului... Când am desfăcut punga, o cunună de bine m-a învăluit și mi-am amintit, încă o dată, că un ceai e uneori cel mai bun remediu pentru orice. Desigur, ceaiul de la Măgura nu e unul oarecare, datorită unui ingredient secret [și neprețuit] pe care orice produs de-al lor îl are...

despre cum s-a încheiat capitolul „Aaa-Aaa”

 ...

„Gata, trebuie să-l înțarci! Tu nu vezi cât e de mare? Sau ce, o să-i dai să sugă până-l însori?” Am auzit replica asta de nenumărate ori în ultimele luni. Uneori, în glumă, ziceam că da, o să-l înțarc când îl însor. Iar el, Bambi, când îl întrebam dacă așa e dădea din cap afirmativ. Era mica noastră sfidare a timpului... În ultima vreme însă am obosit, căci el a devenit prea Prinț Miorlau. „Aaa-Aaa” în sus și „Aaa-Aaa” în jos, oriunde ne-am fi aflat. Nopțile cu nenumărate treziri n-ar fi fost așa o problemă [de ani de zile am somnul fragmentat], dar cererea excesivă de „Aaa-Aaa” îmi dădea de știre și mie că trebuie să iau o hotărâre și să închei acest capitol. Dar cum să-mi imaginez că gata, acum chiar e ultima oară când îl alăptez??? [În cazul Micului Dar a fost diferit pentru că am fost nevoită să stau trei zile în spital și, răvășită fizic, când m-am întors acasă puiul a înțeles foarte repede că mami nu mai are Laalaa...] Nu e deloc ușor pentru o mamă să ia o astfel de decizie. Însă mi-am luat inima-n dinți și mi-am spus că cele câteva zile de stat la bunici pe care le mai aveam mă puteau scuti de stresul de a chinui vecinii din Nucalia cu țipetele lui, așa că într-o miercuri dimineață mi-am propus, fără urmă de întoarcere [cum mi s-a întâmplat în luna lui Gustar, când am făcut mastită], să-l înțarc. Ziua a trecut cum a trecut, el neconștientizând schimbarea din pricină că am petrecut mult timp pe afară; după-amiază a refuzat să doarmă și nu a vrut deloc să bea [eu am luat-o ca pe o mică revoltă a lui] laptele de vacă pe care l-a primit în cană. Noaptea a fost însă jale mare... „Mama, Aaa-Aaa! Aaa-Aaa... Aaa-Aaa!” Am plâns împreună ore-n șir, la toate intervalele la care era obișnuit să se trezească înainte. În dimineața următoare am început să resimt și eu schimbarea, așa c-am început tratamentul cu homeopate. Când Teo întreba de „Aaa-Aaa”, îi spuneam că am făcut buba și că mă doare tare [și nu era minciună!], iar el, compătimitor, îmi mângâia obrajii... Cel mai înduioșător moment a fost însă acela în care mi-a spus blând: „Mama, Aaa-Aaa! Roooog, rooooog, rooooog...” Mi s-a frânt inima. Însă am știut că hotărârea luată e cea mai bună pentru amândoi. Intuisem care va fi reacția lui, însă nu și durerea mea. La durere nici nu mi-a mai fost gândul. Am uitat că și această renunțare doare. Bine că există varza [zbrobită] și homeopatele! Și răbdarea și încredințarea că după câteva zile trece... Astăzi sunt două săptămâni de atunci. Am scăpat de dureri după vreo zece zile [sunt recunoscătoare că fără Dostinex de data asta]. Bambi s-a cumințit: doarme întreaga noapte [aproape] fără treziri, bea lapte de vacă [l-a acceptat după vreo câteva zile] și mănâncă mult mai bine. Somnul de prânz a devenit cam problematic, dar sper să fie ceva provizoriu. Mă uit la el și nu-mi vine să cred cât a crescut... Nu, nici nu-mi vine să cred că l-am înțărcat!

Domnul Vasile, „iubitorul de vaci”

 

...

 

Doza mea de bucurie românească a fost astăzi întâlnirea cu domnul Vasile, un bătrânel scos parcă din cărțile cu povești de altădată. Are 83 de ani și debordează de vioiciune tinerească, fiind un domn aristocrat atât în port, cât și în cuvânt. E prezent zilnic la Sfânta Liturghie și la Vecernie, mereu îmbrăcat la costum, cu cămașă albă, cravată și pantofi bine lustruiți. I-am mărturisit cu prilejul altei discuții că mă impresionează ținuta dumnealui și mi-a răspuns simplu: „Păi nu te îmbraci oricum nici când ieși pe stradă, darămite în Casa Domnului. Oamenii nu se mai respectă pe ei înșiși și nu-i mai respectă nici pe ceilalți, de aceea se poartă așa indecent în zilele noastre...” Astăzi ne-a salutat bucuros, nu ne-am mai întâlnit de câteva săptămâni. Întrebându-l cum se mai simte, mi-a spus că e mulțumit că se poate deplasa [deși, cu tot cu ochelari, vede „ca prin sită”], recent având un episod de orbire care a durat cam o săptămână. Apoi, cu verva-i caracteristică, m-a purtat timp de câteva minute în viața dumnealui de acum 40 de ani, când era îngrijitor la vaci și, nesupus sistemului și neputând răbda nedreptățile, era cât pe ce să fie omorât în urma unei injectări intenționate cu un microorganism de la vaci. Ulterior injectării a orbit și a stat cam șase luni în spital, apoi i-a revenit vederea treptat. „Eu n-am fost prost și m-am tratat singur, că am înțeles ce îmi făcuseră...” A fost și-n arest pentru că nu putea să tacă: „Ce să fac? Așa eram eu, iubitorul de vaci... Vă dați seama, aveam 7000 de capete...” Apoi a fost făcut inspector, iar după revoluție și-a înființat propria fermă, s-a pensionat și și-a aranjat copiii cu două apartamente. Acum ne inspiră tinerețe, nouă, celor care căutăm însetați cuvinte cu folos de la oameni ca dumnealui. Înainte de a ne despărți, l-am întrebat dacă vrea să-l ducem cu mașina acasă, mai ales că vede ca prin ceață. Mi-a răspuns politicos că trece și pe la magazin să cumpere ceva de mâncare: „Mie-mi place și să gătesc. Azi îs liberi și ceilalți ai casei, dar îi las liberi și fac eu...” Apoi a continuat: „Dumneavoastră gătiți? Sau sunteți dintr-aceia cu telefonul?” Pentru că nu am înțeles la ce se referă și am ridicat din sprâncene, a adăugat: „Știți, să dați comandă pe telefon și să vină mâncarea.” După ce l-am asigurat că nu facem asta, l-a instruit pe George: „S-o ajuți pe mama. Vezi și tu, când face clătite. Când face orice... Viața e o luptă și trebuie să știi să te descurci în orice situație, să fii studit!” Apoi ne-a salutat cu o mică plecăciune, și-a pus pălăria pe cap cu eleganță și a cotit spre magazin... Eu am plecat cucerită de acest bătrânel dalb, cu suflet atât de alb. Ce mai „iubitor de vaci”!