...
suntem ca apa unui pârâu de munte, care curge peste nenumărate pietre. nimic nu rămâne la fel, deși aparent nimic nu se schimbă. azi, în prag aniversar, simt că, deși sunt oarecum aceeași, bucurându-mă de foarte multe lucruri mici care mă înconjoară, multe s-au schimbat. nu pot să mă prefac că nu văd că lumea nu va mai fi niciodată ce-a fost [sau, mai bine zis, ce-mi imaginam eu că ar fi]. nu pot să nu-mi pun anumite întrebări, nu pot să nu mă frământ gândindu-mă la viitor [la viitorul apropiat, nu la un moment îndepărtat]. totul se întâmplă cu o viteză uluitoare. poate că timpul chiar nu mai are răbdare...