2/3 din margaretele primite
...
[E sâmbătă dimineață. Micul Dar e bolnav. Abia terminăm micul-dejun, nici nu apuc să strâng masa. Toate treburile zilei așteaptă nefăcute, iar gândul că sunt multe mă transformă într-o cactusă.]
- Vreau să ies 20 de minute să iau aer.
- Acum? Dar de ce acum? Nu poți mai târziu?
- Am și eu ceva de rezolvat. Nu durează mult, doar douăzeci de minute.
[Toate treburile nefăcute îmi activează țepii. Mă încrunt și fac riduri.]
- ... Vrei să mergi la piese auto, așa-i?
- Da, nu durează mult. Promit să fug. Mă întorc repede...
[Pleacă. Rămân cu Micul Dar, care-i miorlăit. Pare mai obosit decât mă aștept. Merg cu el în dormitor. Ușa camerei e închisă, ușa apartamentului e încuiată. Nu știu dacă Dar are o pereche de chei cu el. La apartamentul de sus se lucrează și se aud bocănituri. Sper să fie doar vecinii, și nu Dar care stă în fața ușii, așteptând să-i deschid. Puiul adoarme, mă ridic de lângă el. Ies din dormitor. Bate cineva la ușă. Mă uit pe vizor. Dar așteaptă cuminte. Îi deschid. Ia buchetele de pe pervaz și mi le dăruiește. Trei buchete minunate de margarete, luate de la bătrânici.]
- Ca să ai inspirație să pictezi. Mă ierți?
- De când bați?
- De vreo cinci minute...?
Morala întâmplării? „Muică, să vă-ngăduiți!”