...
Am așteptat luni întregi să mă strige mama, iar acum e într-o fază de super mămoșenie [pe care eu o pun pe seama ieșirii caninilor]. Micul Dar se ține scai de mine toată ziulica, mai ceva ca o lipitoare; se agață la propriu de fusta mea, se milogește să-l iau în brațe, apoi caută să se servească singur cu limonadă... Dacă sunt momente în care pur și simplu nu se poate, încerc să-i explic, dar deja lacrimile-i șiroiesc pe obraji. La fel se întâmplă și dacă îl las câteva minute să se joace singur [chiar și la bucătărie] până toc legumele pentru mâncare. Mă strigă maaa sau maaam cu cea mai jalnică voce și pune și botic. E tare drăgălaș și bineînțeles că mă și amuză, dar asta nu înseamnă că mai pe la finalul zilei nu mă simt un pic suptă de energie...