păpădia clipei*

...

M-am diagnosticat singură, dar cu ajutor de la specialiști. Știam, simțeam că ceva nu e bine. Prea nu mai aveam timp sau stare pentru scris și pentru citit! Zilele trecute am hotărât că vreau o schimbare și-am început s-o pun în aplicare! Pe scurt, m-am revoltat în mine pentru faptul că n-am mai scris de mână, dar am avut timp să trimit sau să citesc zeci de mesaje [multe dintre ele inutile] zilnic. Prin urmare, nu mai verific telefonul oră de oră, și nici nu mai țin internetul deschis. Și ce bine e! Am găsit timp să scriu, iar în loc să caut ceva pe telefon, citesc. O, și câte cotoare așteaptă! Simt că astfel clipele-au recăpătat un alt ritm, parcă s-au înviorat! Povestea lui Momo a contribuit și ea la descenușire...

[* adaptare după „florile clipelor” din Momo de Michael Ende]

Ziua Sânzienelor

...

Sunt fericită. Nările-mi sunt impregnate de miros de sânziene. Tot Acasă-al nostru e-mpânzit de mireasma lor... Și nu, nu [mai] visez cu ochii închiși, așa cum am făcut zile, săptămâni la rând amintindu-mi de acei ani în care alergam pe câmpuri [uneori desculță, alteori cu cizmele de gumă pentru că fusese furtună] ca s-adun un braț de flori din care să împletim apoi o cruce. [În satul părinților mei se păstrează obiceiul ca în ziua dinaintea sărbătorii Sânzienelor fiecare gospodar să facă o cruce din sânziene, adăugând în mijloc frunze de nuc, trandafiri, crini sau alte flori pe care le mai găsește prin curte, cruce pe care o agață apoi în poartă. E așa frumos a doua zi, mergând la biserică, să le admiri! Țin minte că mereu făceam un clasament, să vedem care-i mai pe placul nostru.] Nu mai visez pentru că azi, întorcându-ne de la Cebza, am adunat un braț considerabil de sânziene de pe marginea drumului. Ploile-au contribuit la înflorirea lor - erau atât, atât de multe! Dac-aș fi putut, aș fi stat acolo printre ele ore... Bucuria a fost, oricum, mare!

Din vaza plină simt adierea proaspătă a câmpului și-I sunt recunoscătoare lui Doamne Doamne că mi-a redat o fărâmă mult dorită de copilărie... 

Din cartea „Călătorie printre ierburi și lumină” a Iuliei Iordan am aflat și de baia de sânziene, care m-a înseninat și m-a odihnit după zile obositoare de răceală...

ciu-ciu-ciu! [trenul sau nasul?]

...

Dac-ar fi răcite, și margaretele-ar sorbi un strop din ceaiul nostru de cimbrișor...

răsplata lui Dar pentru când sunt cactusă

2/3 din margaretele primite

...

[E sâmbătă dimineață. Micul Dar e bolnav. Abia terminăm micul-dejun, nici nu apuc să strâng masa. Toate treburile zilei așteaptă nefăcute, iar gândul că sunt multe mă transformă într-o cactusă.]

- Vreau să ies 20 de minute să iau aer.

- Acum? Dar de ce acum? Nu poți mai târziu?

- Am și eu ceva de rezolvat. Nu durează mult, doar douăzeci de minute.

[Toate treburile nefăcute îmi activează țepii. Mă încrunt și fac riduri.]

- ... Vrei să mergi la piese auto, așa-i?

- Da, nu durează mult. Promit să fug. Mă întorc repede...

[Pleacă. Rămân cu Micul Dar, care-i miorlăit. Pare mai obosit decât mă aștept. Merg cu el în dormitor. Ușa camerei e închisă, ușa apartamentului e încuiată. Nu știu dacă Dar are o pereche de chei cu el. La apartamentul de sus se lucrează și se aud bocănituri. Sper să fie doar vecinii, și nu Dar care stă în fața ușii, așteptând să-i deschid. Puiul adoarme, mă ridic de lângă el. Ies din dormitor. Bate cineva la ușă. Mă uit pe vizor. Dar așteaptă cuminte. Îi deschid. Ia buchetele de pe pervaz și mi le dăruiește. Trei buchete minunate de margarete, luate de la bătrânici.]

- Ca să ai inspirație să pictezi. Mă ierți?

- De când bați?

- De vreo cinci minute...?

Morala întâmplării? „Muică, să vă-ngăduiți!”

Micul Dar [ne] crește

...

          Dragă Micule Dar,

        Cea mai semnificativă schimbare petrecută în ultima lună e că, odată cu vizita PollyAndrei [oare ea să-ți fi dat zvâcul?], ai început să mergi singur. Ai pornit bucurându-te peste măsură și nu te-ai mai oprit. Privindu-te așa zglobiu, îi dau dreptate lui Mircea Stanciu, care a scris în „Cartea cuvintelor dispărute” că „nu-i lesne pentru un copil să se astâmpere, fiindcă are mulți pași de alergat pentru o viață întreagă și începe devreme, ca să nu rămână cu ei nefăcuți.” Ai prins între timp niscaiva curaj și ești entuziasmat de independența pe care-ai căpătat-o astfel.
       Ai participat la prima ta nuntă, deși eu știu că n-ai prea înțeles mare lucru din ce s-a întâmplat acolo. Doar că ai văzut mulți mulți oameni și te-am plimbat, îmbrăcat la patru ace bebelușești, dintr-o parte într-alta. A! și ți-a mai plăcut că ai dansat vreo două hore [la noi în brațe, desigur].
         Cireșele din curtea bunicilor au fost delicioase! Probabil anul viitor o să vrei și tu să te cocoțezi în pom. Leagănul e-o altă bucurie de care ai parte acolo, la fel și tractorul rămas de la Ștrămpănel. La cealaltă pereche de bunici ai fost paznicul zecilor de puișori. I-ai analizat și le-ai dat să mănânce. Deocamdată e destul, atât pentru binele lor, cât și al tău.
         Acasă nu avem așa o oază de verde și de prospețime [balconul e totuși un mic refugiu acum, iar seara stai de taină cu tati acolo și răsfoiți din cărțile tale frumos ilustrate], dar mai mergem în parc când apucăm. Am fost prima dată împreună și în Parcul Botanic, unde te-ai jucat mai mult de-o oră cu niște bețișoare și niște crenguțe pe alee.
        Ce am mai observat, uimiți, e că pricepi tot. Că știi la ce e bună stropitoarea, care e o anumită carte de-a ta, unde e gunoiul și că acolo aruncăm un șervețel căzut pe jos [într-o zi te-ai dus singur și l-ai pus] și multe altele. Ne oferi zilnic mici bucurii prin drăgălășenia ta. Am râs împreună cu Dar povestindu-i că de vreo două-trei zile tot iei cartea Zgomotul și furia [varianta în română, că o am și în engleză și așteaptă] lui Faulker și o răsfoiești curios și concentrat, de parcă ai citi-o de-adevăratelea.
         Închei cu întrebarea care mi-a venit în minte după ce am scris cele de mai sus: oare noi te creștem pe tine sau tu pe noi?

alături de tine mereu, cu drag,

Momo

bucuria unui copil e sinceră și molipsitoare

lipitor sau lipitoare?

...

Am așteptat luni întregi să mă strige mama, iar acum e într-o fază de super mămoșenie [pe care eu o pun pe seama ieșirii caninilor]. Micul Dar se ține scai de mine toată ziulica, mai ceva ca o lipitoare; se agață la propriu de fusta mea, se milogește să-l iau în brațe, apoi caută să se servească singur cu limonadă... Dacă sunt momente în care pur și simplu nu se poate, încerc să-i explic, dar deja lacrimile-i șiroiesc pe obraji. La fel se întâmplă și dacă îl las câteva minute să se joace singur [chiar și la bucătărie] până toc legumele pentru mâncare. Mă strigă maaa sau maaam cu cea mai jalnică voce și pune și botic. E tare drăgălaș și bineînțeles că mă și amuză, dar asta nu înseamnă că mai pe la finalul zilei nu mă simt un pic suptă de energie... 

cine-i Marko Baiazidul?

...

Vara, în sat la ai mei se aude de câțiva ani un refren deja binecunoscut. Toată lumea știe că sunt cei care vând legume și, în perioada în care se coc, pepeni. „Peeeepeeeeni! Peeeeeeepppeeeenni!”, strigă un nene din mașină în gura mare, la interval de câteva ore când tot dă ocolul satului, doar-doar o ieși cineva să cumpere o lubeniță.

Astăzi, stând cu geamul rabatat când Micul Dar își servea una dintre multele Limo-Laalaa, mi-am amintit, inevitabil, de acele mașini pline cu pepeni. Și nici nu aveam cum să nu mă gândesc la ele, doar am auzit de câteva ori pe cineva zbierând „Peeeeeepeeeeeee! Peeeeeepeeeee! Peeeeeeppppeeeee!” Am ciulit bine-bine urechile, nu zicea pe-peni, ci pe-pe. Oricum, din câte știu eu, încă nu s-au copt pepenii. Apoi mi-am amintit că l-am mai auzit și alte dăți. Și astă primăvară, și astă toamnă. Și nici atunci nu erau pepeni. Nu știu de ce, dar creierul meu a făcut instantaneu o legătură cu domnul pe care l-am văzut, în timp ce udam grădina de pe balcon, în urmă câteva săptămâni, mergând cu bicicleta pe mijlocul drumului și strigând în gura mare: „Marko Baiazidul merge ca un director! Marko Baiazidul merge ca un directooooor...! Marko Baiazidul...” Atunci am râs singură. Acum mă întreb dacă chiar e una și aceeași persoană și ce-o fi însemnând „Peeeeeepeeeeeee! Peeeeeepeeeee!”

regăsire, cu picior nou

...

Mi-e sufletul copil și tresaltă de bucurie la fiecare regăsire a Căsuței Curcubeu. Copilăria mea a-mbătrânit, dar reîntinerește prin Micul Dar. La fel și ea, căsuța atâtor scrisori și povcești...