...
Nu mi-am mai bătut capul și peste două zile, la jocul de-a v-ați ascunselea, la vecinul de din jos, la prietenele mele Lenuța și Istina, m-am ascuns în hornul cuptorului de pâine. Mama îmi dăduse tocmai o rochiță nouă, albă cu floricele, de care eram foarte mândră și pe care o cerusem cu insistență ca să mă fudulesc cu ea.
Nu mai spun cum arătam când am ieșit de acolo. Marioara, verișoara mea, a sugerat să spălăm rochița în troaca în care se adăpau vitele.
Seara, când am ajuns acasă, mama s-a frecat mai întâi la ochi. Nu pricepuse la început de ce venisem la timp, cuminte, pe portiță și nu peste gard ca de obicei... A urmat o furtună, nu, un uragan cu fulgere și trăsnete. Din fericire tocmai a sosit tata, care, după ce m-a văzut, a întors capul în altă parte.
Mioara, care asistase îngrijorată, m-a încredințat după aceea că tata s-a ținut cu toată puterea să nu râdă. Oricum, o chemase pe mama în cealaltă odaie, unde au conferit îndelung, în vreme ce eu îmi așteptam condamnarea. După care mama mi-a spus să scot rochița pe care a fiert-o cu leșie în cazanul cel mare de rufe al leliței Mărie. În același cazan m-a spălat și pe mine și m-a asigurat că ar fi fost foarte încântată să mă fiarbă și pe mine cu leșie. Și nu mi-a venit să cred că scăpasem doar cu atât.
A doua zi, tata mi-a spus zâmbind: „Vezi cât de bun e Dumnezeu? Cum te-a scăpat și aseară? Așa că ai încredere în El, că știe El ce face totdeauna și când e vorba de moarte și când e vorba de viață!”
(Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului)