...
De câteva zile citesc despre familia Stăniloae și mă tot minunez de așa oameni! Ce viață, ce mod de gândire...! Totodată, îmi reamintesc de Sibiu și de multe locuri dragi de acolo...
După câteva zile pereții căpătau căldura pe care o dă respirația omenească și uitam că aproape un an casa stătuse nelocuită. Mirosea a mâncare și a fum. Veneau copii din vecini și ne jucam. Curtea răsuna de chiote. Spre seară ne vizita vecinul Gheorghe Belei. Era un om frumos, cu trăsături regulate și energice, și ochi verzi. Părul începuse să-i încărunțească, mustața tunsă scurt, așijderea. Avea fruntea înnegrită de soare și acolo unde o adăpostea pălăria, foarte, foarte albă. Făcuse câteva clase de liceu și apoi se întorsese acasă să conducă prăvălia familiei. Vorbea îngrijit, ușor cântat, ca toți oameniii din sat, cu o ironie plină de haz. Când începea să glumească cu tușica, asistam la un adevărat foc de artificii și cu toții ne prăpădeam de râs, fiindcă niciunul nu se lăsa mai prejos. Avea un deosebit simț critic și mult bun-simț. Povestea frumos, iar tatei îi plăcea teribil să-l asculte. „Uită-te la el”, spunea „și uită-te la toți oamenii din sat. Nu vezi unul neîngrijit și flenduros. Un popor care poartă haine albe e un popor de oameni curați! Și ce judecată dreaptă și ce minte limpede are vecinul Gheorghe! Nepervertită de cultura modernă, care a adus și atâta rău... Oamenii ăștia cred în ceva, au jaloane clare de existență... Nu-s bătuți de toate vânturile, în toate direcțiile, ca orășenii.” Nu prea înțelegeam ce voia să spună, dar îmi plăcea grozav chestia cu bătutul vântului și când ne întorceam iar în oraș, mă străduiam din răsputeri să simt vântul care ne bătea din toate direcțiile...
(Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului)