...
Deseori, am citit fără a citi. Adică am citit fără să înțeleg acele cuvinte, fără ca ele să fie relevante pentru mine la momentul respectiv. Am citit cărți din care nu mai știu nimic. În ultima vreme însă am învățat să mă bucur de cititul puțin. De una-două pagini pe zi, dar care să fie un strop esențial. Uneori, când George vrea Laalaa [doar uneori, nu am mereu dispoziția necesară, iar de ceva timp se oprește când dau paginile și vrea să vadă ce țin în mână], simt nevoia de a citi. Sâmbătă, când ți-am cerut o carte, ai ales „Cartea despre femei” a lui Savatie Baștovoi. Am strâmbat din nas și te-am întrebat de ce. E mică, a venit răspunsul. Apoi am deschis-o întâmplător... și m-am minunat! Îmi vorbea! Cartea îmi vorbea pe înțeles, ca și cum am fi fost la prima vedere. Ce bine e să ai casa plină de cărți! Nu știi niciodată cu care te vei întâlni!
„Nu e destul să urci pe scenă pentru a fi văzută, trebuie să mai fie și luminile aprinse. Nu locul înalt te face admirabilă, ci lumina în care ești înconjurată.
O lumină ușoară care îți cade pe față te arată mai frumoasă decît un proiector care-ți bate din spate. Nu întoarce spatele luminii, pentru că atunci fața ta va deveni o umbră neagră.
Dacă lumina ta este cu tine, vei fi văzută chiar dacă lumea întreagă va fi cuprinsă de întuneric. Vedem pe celălalt doar în măsura în care lumina feței noastre cade pe fața lui și îl face văzut.”
(Savatie Baștovoi)