...
Ce auzi de la alții sau citești în cărți sunt povești. În schimb, ceea ce trăiești e viață, e povestea ta de viață! Ea e cea mai verosimilă, complet diferită de a oricărei alte persoane. Poți, într-adevăr, să te regăsești în anumite aspecte, în anumite nuanțe, dar esența diferă... Până nu trăiești o anumită experiență, ești în necunoștință de cauză. Asculți, poate chiar dai sfaturi [formulate din auzite și din citite]. De înțeles însă nu înțelegi. Cel mai aproape exemplu de mine acum: alăptarea. Am văzut-o pe mama alăptând în urmă cu zece ani, am văzut și alte femei din familie făcând asta. Fiind însărcinată, am citit despre alăptare, ba am fost chiar și la un curs care să mă ajute când urma să vină momentul. Pusă față în față cu realitatea, teoria a rămas teorie și instinctul de mamă, după oareșce stângăcii de început, a primat. Nu am știut că o să doară. Că timp de două luni o să simt, la fiecare atașare, că-mi vine să mă urc pe pereți. Că o să am răni. Că o să fie greu... Nu am știut toate astea. Așa cum nu am conștientizat nici ce urmează! Adică bucuria izvorâtă din durere. Bucuria pe care o simt acum zilnic văzându-l pe Micul Dar crescând Făt-Frumos din lapte de mamă, bucuria de a-l avea aproape. Mă înduioșează atât de mult când se oprește uneori din supt și-mi surâde cu toată ființa lui senină și curată, ba alteori și gângurește, mulțumindu-mi parcă pentru faptul că sunt acolo. Durerile mele au trecut, iar laptele pe care îl primește îi alină nu doar foamea sau durerile de gingii, ci îl liniștește întru totul... Nu mi-a spus nimeni și nu scrie în nicio carte ceea ce simt...