dor întomnat

...

depărtarea 

ne pune dorul la dospit.

avem răbdare

și, când se coace turta bine,

le batem bunicilor la ușă:

cioc-cioc! iată-ne! am venit!

...

36x25

...

„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru...”, asta spunem de fiecare dată de patru toamne. Și mereu avem dreptate pentru că, într-adevăr, așa e. Nu mai știm cum era înainte de strângerea de mână, parc-am fi de-o veșnicie împreună!

Eu până la cer și-napoi. Tu de două ori infinit?

Clătinel

...

     Dragă Micule Dar,

  De vreo două zile ți-am pus numele Clătinel. Asta pentru că ești foarte drăgălaș când stai în funduleț și îți cauți echilibrul. E o noutate pentru tine, și orice e nou te fascinează [chiar și fâșâitul unei pungi de sandviș!]. Atunci când noi râdem de încercările tale clătinânde, râzi și tu - e amuzant să descoperi lumea!
   Cu Netuțele șosetuțele e aceeași poveste: tot timpul dai din piciorușe să le scoți. Apoi, e o enigmă pentru noi de ce nu-ți place deloc să fii schimbat de haine sau pijamale; uneori mai atenuăm plânsul prin cântec, dar nu dă roade tot timpul... Cu diversificarea, în schimb, pare că ești foarte bun prieten. Trebuie că erai pregătit și o așteptai!
   Toamna e-n rod, iar noi ne-nseninăm privindu-te crescând...

cu mare drag de tine

ghidușie din biografie

...

  Nu mi-am mai bătut capul și peste două zile, la jocul de-a v-ați ascunselea, la vecinul de din jos, la prietenele mele Lenuța și Istina, m-am ascuns în hornul cuptorului de pâine. Mama îmi dăduse tocmai o rochiță nouă, albă cu floricele, de care eram foarte mândră și pe care o cerusem cu insistență ca să mă fudulesc cu ea.
  Nu mai spun cum arătam când am ieșit de acolo. Marioara, verișoara mea, a sugerat să spălăm rochița în troaca în care se adăpau vitele.
  Seara, când am ajuns acasă, mama s-a frecat mai întâi la ochi. Nu pricepuse la început de ce venisem la timp, cuminte, pe portiță și nu peste gard ca de obicei... A urmat o furtună, nu, un uragan cu fulgere și trăsnete. Din fericire tocmai a sosit tata, care, după ce m-a văzut, a întors capul în altă parte.
  Mioara, care asistase îngrijorată, m-a încredințat după aceea că tata s-a ținut cu toată puterea să nu râdă. Oricum, o chemase pe mama în cealaltă odaie, unde au conferit îndelung, în vreme ce eu îmi așteptam condamnarea. După care mama mi-a spus să scot rochița pe care a fiert-o cu leșie în cazanul cel mare de rufe al leliței Mărie. În același cazan m-a spălat și pe mine și m-a asigurat că ar fi fost foarte încântată să mă fiarbă și pe mine cu leșie. Și nu mi-a venit să cred că scăpasem doar cu atât.
  A doua zi, tata mi-a spus zâmbind: „Vezi cât de bun e Dumnezeu? Cum te-a scăpat și aseară? Așa că ai încredere în El, că știe El ce face totdeauna și când e vorba de moarte și când e vorba de viață!”

                                 (Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului)

lumina din carte

...

De câteva zile citesc despre familia Stăniloae și mă tot minunez de așa oameni! Ce viață, ce mod de gândire...! Totodată, îmi reamintesc de Sibiu și de multe locuri dragi de acolo...

După câteva zile pereții căpătau căldura pe care o dă respirația omenească și uitam că aproape un an casa stătuse nelocuită. Mirosea a mâncare și a fum. Veneau copii din vecini și ne jucam. Curtea răsuna de chiote. Spre seară ne vizita vecinul Gheorghe Belei. Era un om frumos, cu trăsături regulate și energice, și ochi verzi. Părul începuse să-i încărunțească, mustața tunsă scurt, așijderea. Avea fruntea înnegrită de soare și acolo unde o adăpostea pălăria, foarte, foarte albă. Făcuse câteva clase de liceu și apoi se întorsese acasă să conducă prăvălia familiei. Vorbea îngrijit, ușor cântat, ca toți oameniii din sat, cu o ironie plină de haz. Când începea să glumească cu tușica, asistam la un adevărat foc de artificii și cu toții ne prăpădeam de râs, fiindcă niciunul nu se lăsa mai prejos. Avea un deosebit simț critic și mult bun-simț. Povestea frumos, iar tatei îi plăcea teribil să-l asculte. „Uită-te la el”, spunea „și uită-te la toți oamenii din sat. Nu vezi unul neîngrijit și flenduros. Un popor care poartă haine albe e un popor de oameni curați! Și ce judecată dreaptă și ce minte limpede are vecinul Gheorghe! Nepervertită de cultura modernă, care a adus și atâta rău... Oamenii ăștia cred în ceva, au jaloane clare de existență... Nu-s bătuți de toate vânturile, în toate direcțiile, ca orășenii.” Nu prea înțelegeam ce voia să spună, dar îmi plăcea grozav chestia cu bătutul vântului și când ne întorceam iar în oraș, mă străduiam din răsputeri să simt vântul care ne bătea din toate direcțiile...

                                           (Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului)

frumusețea lumii încape în râsul unui copil

foto: © Șandreea

...

Copilul râde:

„Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!”

                                                                                                                  (Lucian Blaga)

O dimineață obișnuită de luni, în care eu mă trezesc somnoroasă. Cineva mic mă caută alături, îi e foame. După câteva minute, e mulțumit; se oprește și îmi zâmbește cu cel mai sincer și curat zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Începe o nouă zi alături de el, Micul nostru Dar. În jocul de-a mami-mă-schimbă-îmi-dă-Laalaa-ne-jucăm-îmi-citește-îmi-dă-papa-bun-fac-nani-mă-scoate-la-plimbare-și-iar-de-la-capăt, îmi spune că mă iubește fără niciun cuvânt. Doar cu o privire, o mângâiere sau un gângurit. Îi vorbesc și râde. Râde senin, râde curat, râde de foarte multe ori în timpul zilei. Se bucură din orice! Se bucură și ne bucură și pe noi. Ne face să uităm de unele griji, de gânduri, de tot ce ne distrage de la simplitate. Ne reamintește să vedem lucrurile mici: vântul, foșnetul frunzelor arămite de pe alei, păsările în zbor, cerul și norii... Frumusețea lumii încape, pe de-a-ntrengul, în râsul unui copil!

Fideluț

foto: © Șandreea

Dragă Micule Dar,

Iată că a trecut jumătate de an de când suntem treicaunul! Și pentru că ești băiețel mare, de ieri ai început diversificarea. Cum ne așteptam, ai fost receptiv la mâncare, fie ea un simplu piure de morcovi; ușor-ușor, înveți să te acomodezi și cu acest nou obicei. Știu că Laalaa va rămâne preferata ta o perioadă, zilele astea i-ai fost mai abitir client fidel. Mami e aici, te susține - doar știi că te vrea Făt-Frumos din lapte de mamă! 

cu drag de tine

și cu mulțumire lui Doamne Doamne că ești...

de-a prinselea cu Netuța șosetuța

...

Micul Dar a inventat ieri un nou joc. Pentru că și-a descoperit piciorușele de câteva zile, și le prinde în mâini și le studiază, întorcându-se când pe o parte, când pe alta. Șosetele, în schimb, dacă sunt puțin largi, imediat le scoate; galopează câțiva pași și gata! Ieri și azi m-am jucat toată ziua de-a prinselea cu Netuța șosetuța și sora ei geamănă. Nu de alta, dar altfel i-ar fi înghețat degetele lupișorului cu doi dinți. După nespusele lui, îl bănuiesc și pe Didi III că vrea să iasă la lumină...

povceașcă lângă un nou jurnal

...

Cum m-a tot întrebat dacă scriu, iar eu am răspuns de fiecare dată că nu prea, CastAna mi-a trimis un jurnal unde voi nota cinci ani de acum înainte, zilnic, câte patru rânduri. Povestea hazlie a porcușorului Rostogol pe care doamna barză Flavia se chinuie să-l ducă acasă e pentru Micul Dar. Cu ocazia asta, am descoperit-o și pe Lavinia Braniște! 

scris frumos despre frumusețe

...

„Frumusețea este o stare firească a lucrurilor. Cu cît lucrurile sînt mai în armonie și mai aproape de ceea ce trebuie să fie, cu atât ele sînt mai frumoase. Frumusețea este strâns legată de veșnicie: lucrurile trainice ne par mai frumoase, cum ar fi cerul, jocul stelelor, munții sau apele. 

 Nimic din ceea ce este inventat nu poate fi numit frumos. O bucată simplă de lemn, o piatră sau lutul ars întrec în frumusețe orice aliaj făcut de om pentru a-și împodobi viața. Pigmenții naturali, pe care îi obțineau artiștii de odinioară din pământ, din pietre sau din fierberea plantelor, sînt frumoși în sine, de aceea orice amestec de culori era armonios, iar preocuparea pentru legile armonice pe care o au școlile moderne de pictură era improprie: armonia se conținea chiar în materialele folosite. Menirea artistului este de a pătrunde frumusețea inițială a materiei cu care lucrează pentru a se întipări pe sine în legea veșnică a frumuseții lăsată de Dumnezeu.”

„Este atîta frumusețe în tot ce există, încît nu ajung zilele omului pentru a se bucura de ea. Pînă și legumele, și fructele pe care le mîncăm sînt frumoase sau înfloresc frumos. De aceea, a face lucruri urîte - a picta urît, a scrie urît, a cînta urît - este o erezie. Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu!”

(„Despre frumusețe”, din „Cartea despre femei” de Savatie Baștovoi) 

mamele sunt ca păsările Phoenix

foto: © Șandreea
...

Gheorghe Lazăr colț cu Cetății. Ne-am îndeplinit datoria de scufițe și ne întoarcem acasă. Ne oprim la semafor. Ai adormit, puiule, în marsupiul unde probabil nu pătrunde val-vârtejul de afară. Simți mângâierea și bătaia inimii mele? Se face verde. Pășim. Îmi vine în minte că mamele sunt ca păsările Phoenix. Renasc, zilnic, din propriile lor oboseli și dureri. Zâmbesc în sinea mea și mulțumesc lui Doamne Doamne. Știu că dacă n-ar veni putere de Sus, aș fi praf și m-ar spulbera vântul...

27 sau 72?

  

foto: © Șandreea

...

Eu aș fi pus lumânările invers, ca-ntr-una din poeziile Anei Blandiana. O zi specială se cade sărbătorită alături de oameni dragi, acasă, în jurul mesei, ciocnind un pahar de zâmbet și de bine. La mulți ani, dragă Dar! 

întâlnirea cu o carte e mereu alta

...

Deseori, am citit fără a citi. Adică am citit fără să înțeleg acele cuvinte, fără ca ele să fie relevante pentru mine la momentul respectiv. Am citit cărți din care nu mai știu nimic. În ultima vreme însă am învățat să mă bucur de cititul puțin. De una-două pagini pe zi, dar care să fie un strop esențial. Uneori, când George vrea Laalaa [doar uneori, nu am mereu dispoziția necesară, iar de ceva timp se oprește când dau paginile și vrea să vadă ce țin în mână], simt nevoia de a citi. Sâmbătă, când ți-am cerut o carte, ai ales „Cartea despre femei” a lui Savatie Baștovoi. Am strâmbat din nas și te-am întrebat de ce. E mică, a venit răspunsul. Apoi am deschis-o întâmplător... și m-am minunat! Îmi vorbea! Cartea îmi vorbea pe înțeles, ca și cum am fi fost la prima vedere. Ce bine e să ai casa plină de cărți! Nu știi niciodată cu care te vei întâlni!

 „Nu e destul să urci pe scenă pentru a fi văzută, trebuie să mai fie și luminile aprinse. Nu locul înalt te face admirabilă, ci lumina în care ești înconjurată.

 O lumină ușoară care îți cade pe față te arată mai frumoasă decît un proiector care-ți bate din spate. Nu întoarce spatele luminii, pentru că atunci fața ta va deveni o umbră neagră.

  Dacă lumina ta este cu tine, vei fi văzută chiar dacă lumea întreagă va fi cuprinsă de întuneric. Vedem pe celălalt doar în măsura în care lumina feței noastre cade pe fața lui și îl face văzut.” 

(Savatie Baștovoi)

Laalaa e-acum duioșie

...

Ce auzi de la alții sau citești în cărți sunt povești. În schimb, ceea ce trăiești e viață, e povestea ta de viață! Ea e cea mai verosimilă, complet diferită de a oricărei alte persoane. Poți, într-adevăr, să te regăsești în anumite aspecte, în anumite nuanțe, dar esența diferă... Până nu trăiești o anumită experiență, ești în necunoștință de cauză. Asculți, poate chiar dai sfaturi [formulate din auzite și din citite]. De înțeles însă nu înțelegi. Cel mai aproape exemplu de mine acum: alăptarea. Am văzut-o pe mama alăptând în urmă cu zece ani, am văzut și alte femei din familie făcând asta. Fiind însărcinată, am citit despre alăptare, ba am fost chiar și la un curs care să mă ajute când urma să vină momentul. Pusă față în față cu realitatea, teoria a rămas teorie și instinctul de mamă, după oareșce stângăcii de început, a primat. Nu am știut că o să doară. Că timp de două luni o să simt, la fiecare atașare, că-mi vine să mă urc pe pereți. Că o să am răni. Că o să fie greu... Nu am știut toate astea. Așa cum nu am conștientizat nici ce urmează! Adică bucuria izvorâtă din durere. Bucuria pe care o simt acum zilnic văzându-l pe Micul Dar crescând Făt-Frumos din lapte de mamă, bucuria de a-l avea aproape. Mă înduioșează atât de mult când se oprește uneori din supt și-mi surâde cu toată ființa lui senină și curată, ba alteori și gângurește, mulțumindu-mi parcă pentru faptul că sunt acolo. Durerile mele au trecut, iar laptele pe care îl primește îi alină nu doar foamea sau durerile de gingii, ci îl liniștește întru totul... Nu mi-a spus nimeni și nu scrie în nicio carte ceea ce simt...