...
Să fi fost în jur de trei jumate, patru fără ceva dimineața când am ajuns la spital. Durerile persistau de mai bine de patru ore și deveneau din ce în ce mai dese și mai greu de suportat. Cu soția, e în travaliu... Portarul ne-a direcționat spre ușa din stânga, unde ne-a primit o doamnă cu o privire somnoroasă, vizibil deranjată că venisem la o asemenea oră. Am ochit patul din stânga încăperii și pătura crem-maronie dezordonată [mă gândesc că nu de design, ci din motive ceva mai practice] și am înțeles. Și de ce-ați venit abia acum? După o altă duzină de întrebări rostite cu oareșce lehamite însotiță și de câteva căscături, mi-a pasat foile pe care le completase: să-mi aplic semnătura pe mare parte din ele. Dincolo de tăcerea cu care-am acceptat, în lăuntrul meu mi s-a părut scandalos! Și dacă pur și simplu se întâmpla să nu mai fiu în stare? Dacă aș fi simțit că nasc din clipă-n clipă, oare tot mi-ar fi spus: „o secundă, semnați vă rog aici și aici și aici și aici”? Dacă n-ar fi fost de ajuns, după ce m-am schimbat a fost nevoie să străbatem un labirint de coridoare și să urcăm un munte de scări. Poate în mod normal nu e cine știe ce, dar în acele momente resimți intensificat orice mic efort. Mai încet, vă rog... Cineva neînsărcinat nu poate înțelege valurile...