floare de mai

...

mai, pleci?

vei mai veni...

Laalaa e și limonadă!

...

el: - Majordom, o limonadă! 

majordom el: - Da, sire! Acum!

majordom eu: - Dar tocmai ați mai băut una... Și acum jumătate de oră alta...

povceașcă de fine de Florar

...

Când puiul a adormit, am cerșit un mers în grădină. Voiam să văd ce mai face căsuța. Tata mi-a dat o pereche de cizme de gumă în care înotam un pic, mama mi-a tăiat o bucată din plăcinta cu urdă și stafide proaspăt coaptă, mi-am făcut un ceai de migdale și marțipan și țuști! Am regăsit locul la apus, înseninat de câteva raze care parcă mă așteptau... Am stat minute bune ascultând greierii și susurul Moașei, privind crengile care tind spre cer, umplându-mă de armonia care-mi e atât, atât de dragă. Câte veșnicii vor fi trecut din copilărie? Destui ani. Urmele încep să se vadă și în scorojirea scândurilor albastre; tata a zis că o să salveze căsuța, deși știu că nu va mai fi la fel. „De când nu mai vii tu, nimeni nu se mai urcă în ea...” - asta mi-a spus Ștrămpănel când am adunat un mănunchi de flori împreună. O parte din inima mea va rămâne mereu acolo...

regăsirea colțișorului din copilărie

pui pe el!

foto:  © Claudia Tănăsescu

...

Legendă: Domnișorul cu papion e Micul Dar. George adică. Ursul e Buuffi, tovarășul meu de somn de vreo douăzeci de ani încoace.

Toată lumea întreabă: cum e? Ei bine, e greu. Uneori dureros [curios lucru: eu nu m-am gândit deloc la durere înainte; câteodată chiar e mai bine să fii în necunoștință de cauză!]. Cu nemâncate, cu nedormite, cu servit Laalaa în miez de zi ori noapte. Cu cearcăne, cu amânări, cu lăsat deoparte orice altceva când se cere. Cu folosit o singură mână la mâncat, căutat una-alta, inclusiv scrijestat... Răsplata pentru toate astea? Mică-mică, dar, paradoxal, incredibil de maaaare. Nemăsurată, neprețuită. Mi se pare fascinant câtă iubire poate răscoli un ghemotoc în toți oamenii mari din familia și din jurul lui! Părinții noștri parcă au întinerit [oare retrăiesc prin el momentele în care-am fost și noi așa?], mătușicile s-au transformat în înghețate [chipurile, se topesc în fiecare zi de doru-i], Ștrămpănel întreabă sfios de el, iar Dar mi-a mărturisit zilele trecute că s-a îndrăgostit de astă mică minune a noastră. Eu? Eu abia încep să conștientizez că viața mi se întregește, că inima mi se lărgește prin el. E parte din mine, parte din noi, din amândoi... Nu, nu mă mai doare nimic!

25

...

„Peste douășcinci de ani o să fii și tu ca mine...”. Mama m-a născut la douășcinci de ani fără vreo două săptămâni. Eu pe Micul Dar la douășcinci de ani fără o lună și câteva zile. Nu a fost nicio matematică la mijloc, ci, pur și simplu, firul vieții.

Un sfert de veac. Prima aniversare de mămică. Dacă ar fi să scriu despre prima parte a zilei, ar ieși un crâmpei de fraze melodramatice, în care aș povesti cum am tot căutat rețete de tort la Jamila, ca apoi să-mi dau seama că nu am mixer și, prin urmare, nu-l pot face. Despre cum m-am întristat că mi se părea o banală zi normală, în care mi-am petrecut momentele libere cu cotidiana muncă sisifică de dereticare prin casă. Despre cum aproape m-a apucat plânsul gândindu-mă cât de greu e să nu poți să-ți împarți bucuria aniversară având oamenii dragi alături. A doua parte ar părea însă ruptă din altă poveste, din aceea care aduce un final fericit. Făt-Frumos-Piele-și-Os, întors acasă, n-a putut s-o vadă tristă pe a lui Ileana Osânzeana, așa că a chemat întăriri. Invitați care au venit cu voie bună și îmbrățișări, mixer și cântar - pentru reușita viitoarelor prăjituri. Apoi a ajuns și prietena noastră diamantină - cu margaretele donate pe drum, dar zâmbind laaarg. De atât e nevoie: de o mână de oameni care să-ți umple inima și totul se schimbă! 

Pies: Mulțumesc vouă, celor care mi-ați fost alături de departe prin urări frumoase, fie ele scrise sau rostite!

24 + 364

...

Eleonora - știu că așa o cheamă pentru că am auzit-o o dată pomenindu-și numele la telefon. Mi-am amintit de tanti ieri [pe când îmi făceam o autoanaliză preaniversară], și asta datorită entuziasmului pe care-l avea ultima oară când am întâlnit-o în salonul alb și-și suna toate rudele să le spună că are hemoglobina 9 [valoare mică pentru un om sănătos, uneori mare pentru un anemic], adăugând că se simte atât de puternică încât ar muta și munții. Mi-am amintit de ea pentru că m-am regăsit oarecum. Nu mai știu nimic despre doamna Moglob, dar asta nu mă împiedică să visez la tot felul de lucruri frumoase pe care le-aș face. Să citesc, să scriu, să fotografiez, să croitoresc, să călătoresc, să prăjituresc și câte și mai câte... Muntele de care am acum grijă nu se cere însă mutat din loc. Cântărește un pic mai puțin de patru kilograme și cere doar iubire, răbdare, mângâiere...

prietenii noștri țepoși

inevitabil?

...

te-ai sălbăticit. vorbesc ca dactilografa. mă bâlbâi, și parcă am uitat topica limbii române. vezi dacă râzi de oameni când greșesc? fără să-mi dau seama pe moment [conștientizez în secunda imediat următoare], îl folosesc greșit pe mai. m-am sălbăticit de la atâta stat în casă, deși Acasă e foarte bine. mi-e dor să fac și eu un pic de fotosinteză... încă un pic și gata hibernarea! 

de dor

...

Mi-e dor de verde, de stat ore întregi în natură... Mi-e tare dor de grădină și de Căsuța Curcubeu, de cântecul greierilor, de privit crengile care tind spre cer, pur și simplu dor de liniștea de acolo. Mă uit în fiecare zi la tabloul din dormitor și mă întreb cum voi regăsi mărul cel bătrân... Deocamdată nu-mi rămâne decât să aștept cu răbdare și să-i povestesc Micului Dar ce frumos va fi când va descoperi și el locul...

cel mai frumos buchet

...

„Sunt paișpe margarete și un bobocel, care e Micul Dar...”

la mulți!

...

dragă soră

a sufletului meu,

azi

îmi doresc ca viața toată

ca anul ce-a trecut 

să ne fie mereu.

suta de ani

împreună aici

n-o vom mai trăi,

dar să-ncercăm 

ca de timpul ce-a rămas

să ne bucurăm

ca și cum așa ar fi...

prima baricadă

...

Să fi fost în jur de trei jumate, patru fără ceva dimineața când am ajuns la spital. Durerile persistau de mai bine de patru ore și deveneau din ce în ce mai dese și mai greu de suportat. Cu soția, e în travaliu... Portarul ne-a direcționat spre ușa din stânga, unde ne-a primit o doamnă cu o privire somnoroasă, vizibil deranjată că venisem la o asemenea oră. Am ochit patul din stânga încăperii și pătura crem-maronie dezordonată [mă gândesc că nu de design, ci din motive ceva mai practice] și am înțeles. Și de ce-ați venit abia acum? După o altă duzină de întrebări rostite cu oareșce lehamite însotiță și de câteva căscături, mi-a pasat foile pe care le completase: să-mi aplic semnătura pe mare parte din ele. Dincolo de tăcerea cu care-am acceptat, în lăuntrul meu mi s-a părut scandalos! Și dacă pur și simplu se întâmpla să nu mai fiu în stare? Dacă aș fi simțit că nasc din clipă-n clipă, oare tot mi-ar fi spus: „o secundă, semnați vă rog aici și aici și aici și aici”? Dacă n-ar fi fost de ajuns, după ce m-am schimbat a fost nevoie să străbatem un labirint de coridoare și să urcăm un munte de scări. Poate în mod normal nu e cine știe ce, dar în acele momente resimți intensificat orice mic efort. Mai încet, vă rog... Cineva neînsărcinat nu poate înțelege valurile...

nu la fel, ci fel de fel

...

Nopți albe? La noi sunt mai degrabă albastre - de la draperie. Nopți dormite pe furiș. Nopți petrecute veghind mișcările Micului Dar, nopți cu cântec de Laalaa. Nopți care trec mai greu sau mai ușor... Sunt deja patru săptămâni de când dormim altfel de nopți.

Zile la fel? Nu, mai degrabă zile fel de fel. Mai liniștite sau mai agitate, senine sau ceva mai înnorate. Le-nveșmântăm în cântec, mai și râdem, din când în când gătim, și uite-așa, împreună, când suntem veseli, când moțăim.

dulce complementar

...

tu mie dulce alb [de ani de zile de când n-am mai mâncat, uitasem cât de bun e grișul cu lapte], eu ție dulce cu cacao. doicaunul când el doarme, treicaunul când e treaz...

că de n-ar fi Laalaa...

...

De când cu noul job full-time [cu disponibilitate 24/24], timpul meu e timpul lui, și multe s-au schimbat. Funcționez în reprize de oboseală alternată cu energie de lucru pe ceas. Uneori dimineața, după câteva ore de Laalaa și după schimbat scutec de vreo două-trei ori, mă caută Ene pe la gene tot așa cum o cere și el pe Laalaa când îi e foame [și asta se întâmplă în mare parte din timpul în care e treaz]. De adoarme, țop! Uit de somn, îl amân; fug dintr-o cameră într-alta să strâng, să mă spăl și să mă îmbrac, și apoi să îmbuc ceva. Asta dacă mai apuc -  câteodată somnicul îi e atât de plăpând încât se trezește în câteva minute. Crescendo de Laalaa, știu că mă vrea lângă el. Las totul baltă [săptămâna trecută mi-a luat două zile până să reușesc să-mi tai unghiile, iar prânzul a fost după-amiazic de-a binelea și poate mâncat în decurs de două-trei ore], nimic nu o înlocuiește. Instantaneu, ca prin minune, plânsul de Miorlau se potolește și el redevine Gândăcelul care-mi surâde ca un hoțoman când îi spun că nu am plecat nicăieri și că nu are de ce să fie nerăbdător. Momentan nu e deloc interesat de jucării; se uită în schimb foarte curios, cu ochișorii mari, când e plimbat prin casă. Tot ce vrea e să i se acorde atenție și e fericit dacă o are pe Laalaa...