...
Locul în care ești obligat să porți pijamale [măcar să fie roz] în timpul zilei și unde nimeni nu-și dorește să ajungă, iar dacă ajunge, vrea să plece cât mai repede - pentru că, nu-i așa?, cui îi place să fie bolnav? - e totodată cel care te ajută să-ți conștientizezi lipsurile și rănile prin alții.
Doamna de pe patul unu a fost pentru mine întruchiparea văicăroșeniei [asta deși nu-i cunoșteam suferințele]. Toate o dor, nimeni nu-i intră în voie [pe infirmiera care vrea s-o ajute o îmbie cu „Vai de capul meu!”], pe vizitatori îi întreabă de zece ori același lucru, nu poate dormi [deși am văzut-o ațipind], nu poate mânca [deși am văzut-o ciugulind], nu se poate ridica [deși ajutată reușește], nu-și poate ține picioarele nu știu cum, pune întrebări aiurea și vorbește mult singură. De foarte multe ori se ceartă cu tusea, care parcă ar fi un om de lângă ea. Vecina de pe patul doi o muștruluiește să nu mai bea apă din frigider, dar victima coace repede un răspuns abil spunând că le combină.
Și, totuși, omul din ea suferă. Eu ce înțeleg și ce știu despre această bătrânică? Nimic! NIMIC! Știu, în schimb, despre mine că mă vait pentru orice lucru mic care mă doare. Nu-mi convine să nu fiu înțeleasă. Nu mă țâțâi ca Goe, dar uneori poate nici nu sunt departe. Și-atunci, cine-i mai îndreptățit să zică „Vai de capul meu!”?