...
Nu știu când trec zilele. Simt că am intrat într-un ritm necunoscut. E într-un fel să nu ai program impus măcar opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Atunci știi că dacă sună ceasul e musai să te ridici din pat pentru că altfel întârzii la lucru. Știi că ești la post și că, indiferent de oboseală, trebuie să faci o treabă bună! [Doar de acolo-ți câștigi pâinea! - Și cine nu vrea să mănânce o pâine cinstită?] E greu pentru că neprevăzutul își găsește mereu portiță să fure timpul planificatului. Eu una așa pățesc, semn că nu sunt un bun autodidact și că nu am dobândit rigoare. Îmi propun multe, prea puține reușesc... Și uite așa zboară zilele, săptămânile! Pe de o parte știu că e normal și încerc să nu mă mai învinovățesc, dar pe de alta nu pot să nu mă întreb dacă în tot răstimpul ăsta nu stagnez și dacă nu cumva-mi las talanții prea hibernânzi...