23.2.1 la Oașa

...

Opt luni întregi. Cea mai lungă perioadă în care nu am fost Acasă la oază. În ce unitate se măsoară oare dorul adunat? În scârțâitul melodios al zăpezii? În pojghița de gheață acoperind lacul? Nu e atât de important, ceea ce contează e răspunsul inimii. Primirea lor. Zâmbetele care pur și simplu par a te îmbrățișa și a-ți spune „Bine-ai revenit! Am așteptat să te întorci...”. Oașa este și va rămâne un Acasă până când vom ajunge cu numărătoarea la milionul de vizite...

vai de capul cui?

...

Locul în care ești obligat să porți pijamale [măcar să fie roz] în timpul zilei și unde nimeni nu-și dorește să ajungă, iar dacă ajunge, vrea să plece cât mai repede - pentru că, nu-i așa?, cui îi place să fie bolnav? - e totodată cel care te ajută să-ți conștientizezi lipsurile și rănile prin alții. 

Doamna de pe patul unu a fost pentru mine întruchiparea văicăroșeniei [asta deși nu-i cunoșteam suferințele]. Toate o dor, nimeni nu-i intră în voie [pe infirmiera care vrea s-o ajute o îmbie cu „Vai de capul meu!”], pe vizitatori îi întreabă de zece ori același lucru, nu poate dormi [deși am văzut-o ațipind], nu poate mânca [deși am văzut-o ciugulind], nu se poate ridica [deși ajutată reușește], nu-și poate ține picioarele nu știu cum, pune întrebări aiurea și vorbește mult singură. De foarte multe ori se ceartă cu tusea, care parcă ar fi un om de lângă ea. Vecina de pe patul doi o muștruluiește să nu mai bea apă din frigider, dar victima coace repede un răspuns abil spunând că le combină.

Și, totuși, omul din ea suferă. Eu ce înțeleg și ce știu despre această bătrânică? Nimic! NIMIC! Știu, în schimb, despre mine că mă vait pentru orice lucru mic care mă doare. Nu-mi convine să nu fiu înțeleasă. Nu mă țâțâi ca Goe, dar uneori poate nici nu sunt departe. Și-atunci, cine-i mai îndreptățit să zică „Vai de capul meu!”?

un alt fel de-a spune că mi-e dor de tine

...

Majoritatea dintre cei care ne cunosc tind să se lase influențați de aparențe și să vadă doar faptul că suntem foarte diferite [ceea ce e foarte adevărat!]. Puțini cunosc ceea ce ne aseamănă. În fapt, sunt destule - doar am crescut împreună și suntem surori! Deși avem temperamente situate aproape la antipozi, în gândire suntem cam pe aceeași lungime de undă. Nu trebuie să fim în aceeași cameră ca să știm ce ar crede cealaltă despre o anumită situație. O cunoaștem, intuim...

De când am plecat din Sibiu, au fost puține, mai degrabă rarisime, momentele în care chiar am apucat să mai povestim ca altădată și să petrecem timp valoros împreună. Am ajuns iarăși la vorba alor noștri, pe care ne-o spuneau când eram mici și ne certam pentru diverse micutisme - am ajuns să ne ducem dorul... 

Abia sub pretextul lui Acasă am convins-o să ne viziteze. Șantierul nu va fi gata, așa cum speram, dar știu că va fi înțelegătoare și nu-mi va reproșa [sau?] dezordinea pentru care am cicălit-o dintotdeauna, dezordine pe care acum trebuie s-o mai rabd pentru că nu toate se rezolvă cât ai bate din palme. Oare ne vom regăsi copilăria împreună? 

cum prinde viață casa, Acasa...

...

Acasă avea pereții goi când l-am cumpărat. Ce-i drept, erau noi și luminoși și nu a fost nevoie de nicio luptă titanică de reparații, îndreptări și pansări din partea noastră. Primele care-au sosit aici au fost cele două covoare neprețuite țesute în urmă cu câteva zeci de ani de muma și bine păstrate în lada de la țară [slavă Domnului că nu s-a încumetat nimeni să i le fure!]; în funcție de ele a prins viață mare parte din cromatică. Fotoliul galben de aur [ai noștri se sperie când aud de asemenea culori] și noptiera galben sulf din dormitor au fost primele alese să se potrivească cu azuriul primit în dar. Micul Prinț și-a găsit și el loc pe perete, așteaptă polițele galben nasture de aur să-i întregească colțișorul. Sera cu cei șapte cactuși am mutat-o, aici am adus alți doi prieteni țepoși în ghivece albastru de chiciură și roz pal. Covorașul alb pufos l-am luat mai în glumă, mai în serios, iar apoi au urmat alte piese albe - dintre care cea mai recentă e încăpătoarea etajeră Billy. Pătuțul așteaptă cuminte să fie înșurubat pentru viitorul locatar, la fel și mini aplicele galbene luate de la casa cu multe lumini din apropiere. Azi tocmai ce-am găsit un pendul pictat cu margarete care să îmbrace frumos becul, e minunat cum se rânduiesc toate! De fapt, nu voiam neapărat să scriu despre toate astea, ci despre perdea. Nu știu cum am putut, dar am dormit mai bine de o lună jumătate fără perdea. Miercuri seara am ales-o, joi noaptea am pus-o pe inele [asta după aflarea algoritmului de simetrie de către domnul Perfect-simplu]. Apoi ne-am uitat, uimiți, unul la celălalt și-am râs. Ne simțeam în alt loc! Unul nu doar mai luminos și mai primitor, ci și unul ocrotit, ferit de privirile stradale. E-adevărat că acum nu mai pot vedea frunzele orhideei dansând în bătaia lunii dacă se întâmplă să mă trezesc și să nu mai pot adormi prea repede, dar e mai bine așa. Mai călduros, mai Acasă...

e într-un fel!

...

Nu știu când trec zilele. Simt că am intrat într-un ritm necunoscut. E într-un fel să nu ai program impus măcar opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Atunci știi că dacă sună ceasul e musai să te ridici din pat pentru că altfel întârzii la lucru. Știi că ești la post și că, indiferent de oboseală, trebuie să faci o treabă bună! [Doar de acolo-ți câștigi pâinea! - Și cine nu vrea să mănânce o pâine cinstită?] E greu pentru că neprevăzutul își găsește mereu portiță să fure timpul planificatului. Eu una așa pățesc, semn că nu sunt un bun autodidact și că nu am dobândit rigoare. Îmi propun multe, prea puține reușesc... Și uite așa zboară zilele, săptămânile! Pe de o parte știu că e normal și încerc să nu mă mai învinovățesc, dar pe de alta nu pot să nu mă întreb dacă în tot răstimpul ăsta nu stagnez și dacă nu cumva-mi las talanții prea hibernânzi...

povceașcă de Făurar

joc diaristic

...

Jocul pe care l-ai inventat de câteva zile-ncoace mă duce cu gândul la Oscar - parcă devii el atunci când îți începi povestea... E, cum să-i spun, ca o actualizare a licuriciului pe care-l simțeam când aflam c-am mai absolvit o clasă. [Vezi tu, cum-necum, mă uimești de fiecare dată! Cred că ești cel mai atipic poet algoritmic! Nu cred să fie zi să nu mă întreb de unde-ți vine inspirația ideilor ghidușe, răbdarea cu mine-prinț-Miorlau, calmul, buna rânduială, seninătatea din ochi...] „Diariza” a devenit modul prin care ne scriem zilnic scrisori grăite, împărtășindu-ne - la o povceașcă, la un compot, sau târziu de tot, când ochii se fac mici și să stea deschiși nu mai pot - ce ne-a bucurat sau întristat, ce s-a întâmplat, ce am mai aflat, ce-am descoperit în intervalul în care în locuri diferite ne-am găsit. Mai mult decât-o-aducere aminte, e curățire de ceea ce-a trecut prin minte...

merg melc

...

merg 

melc.

ei,

dar a mea cochilie

poartă viață-n ea,

e vie!

chiar de par 

o bătrânică

după pas cam veștejită,

înăuntru dans palpită:

ziua 

este cu suspans;

noaptea

iar începe vals

până să plutim ușor

pe-al lui Ene norișor...