...
Povestea asta o port în mine de mai multe zile [poate s-au făcut deja săptămâni] pentru că nu apuc deloc s-o scrijestez. În fiecare dimineață și după-amiază mai capătă o fărâmă de contur, așa că acum, dacă tot am terminat varza călită și mi-am oferit răgazul de a citi gândurile celulozice împachetate din orașul lui Bucur, m-am așezat în fața Polarului pentru a ți-o împărtăși [atât cât se va aduna din ea acum].
Oamenii sunt frumoși, căci Doamne Doamne l-a creat pe om frumos. Eu una cred că frumusețea omului izvorăște din simplitate, din naturalețe. Cu cât e omul mai firesc, cu atât e mai frumos. E părerea mea, în mod sigur nu cea a modei și a lumii contemporane. Altfel, n-am vedea pe stradă „oameni cu hornuri” [ale căror resturi le aruncă cel mai adesea pe trotuar cu nepăsare], „oameni cu belciuge”, oameni care vor neapărat să iasă din tipare, să epateze, să fie nonconformiști... Nu judec pe nimeni [nu sunt deloc în măsură să fac asta și nici nu-mi doresc un asemenea lucru], doar că-mi pare rău văzându-i cum își pierd frumusețea naturală. De ce se împopoțonează oamenii? Oare toate acele schimbări [vopsirea părului în toate culorile curcubeului, tatuaje cât mai ciudate cu putință, haine decoltate, mulate, rupte] chiar aduc o stare de bine înlăuntru? Înclin să cred că nu și că e doar o mască prin care aceștia încearcă să se ascundă, să se apere de restul lumii. Oare sufletul nu se chircește văzând cum suferă trupul? Al meu plânge când trece pe lângă toate aceste măști. Caută ca în fracțiunea stradală să-i dea un bobârnac de gând celui de lângă, care cândva să fie un strop din ploaia binefăcătoare a schimbării... Dacă Doamne Doamne ne-a creat frumoși, noi de ce căutăm să ne urâțim?