...
Întâlnești în viață oameni în fața cărora pur și simplu îți pleci capul și taci. Taci din respect și pentru că simți că te găsești lângă cineva care înțelege profunzimea și sensul vieții la un cu totul alt nivel. Întâlnești în viață oameni care ți se întipăresc în suflet și nu mai ai cum să-i uiți. Îți amintești privirea lor vie, cuvintele înțelepte, sfaturile bine-chibzuite și cernute prin prisma anilor de căutare.
Bunicul nostru cel blând și mustrător e unul dintre acești oameni. E bunicul alb pe care ni l-am dorit amândoi mereu și pe care ni l-a dăruit Doamne Doamne la început de ținere de mână. Penultima dată când l-am vizitat ne-a privit scurt de tot și m-a întrebat doar de ce-mi râde nasul; acum însă ne-a primit în tihnă, ca să ne explice lucruri de care nimeni nu mai are timp, răbdare și înțelepciune să ne amintească. A fost primul om care ne-a spus că „iubirea se cere păzită de oarba ispită...” și ne-a prevenit să ne ascuțim săbiile cât de mult cu putință. A rămas printre puținii care vin dintr-o altfel de lume, o lume a tradiției, a bunului-simț, a cumințeniei, a muncii asidue, o lume despre care, în val-vârtejul orașului și al modelor, nu mai avem cum să auzim. „Ce știți voi, măi copii... Nu mai știți...”, așa ne spune mereu. Îi e milă că ne trimite înapoi în gura lupului, căci din grija lui răzbate iubirea nemărturisită pe care ne-o poartă. Ne trimite înapoi pentru că știe că fără de luptă nu avem cum să dobândim ceva. Ne-a dat avânt, sfătuindu-ne să fim melci [să ne facem Rai din orice loc în care ne aflăm] și să învățăm să discernem cum trebuie abordate piedicile care ne apar în cale. Dac-ar fi citit invitația când i-am înmânat-o, nu ni s-ar fi prelungit bucuria... Știu ei bunicii ce știu!
Întâlnești în viață oameni care ți se întipăresc în suflet și nu mai ai cum să-i uiți. Pentru mine, bunicul alb e unul dintre acești oameni-icoană...
Bunicul nostru cel blând și mustrător e unul dintre acești oameni. E bunicul alb pe care ni l-am dorit amândoi mereu și pe care ni l-a dăruit Doamne Doamne la început de ținere de mână. Penultima dată când l-am vizitat ne-a privit scurt de tot și m-a întrebat doar de ce-mi râde nasul; acum însă ne-a primit în tihnă, ca să ne explice lucruri de care nimeni nu mai are timp, răbdare și înțelepciune să ne amintească. A fost primul om care ne-a spus că „iubirea se cere păzită de oarba ispită...” și ne-a prevenit să ne ascuțim săbiile cât de mult cu putință. A rămas printre puținii care vin dintr-o altfel de lume, o lume a tradiției, a bunului-simț, a cumințeniei, a muncii asidue, o lume despre care, în val-vârtejul orașului și al modelor, nu mai avem cum să auzim. „Ce știți voi, măi copii... Nu mai știți...”, așa ne spune mereu. Îi e milă că ne trimite înapoi în gura lupului, căci din grija lui răzbate iubirea nemărturisită pe care ne-o poartă. Ne trimite înapoi pentru că știe că fără de luptă nu avem cum să dobândim ceva. Ne-a dat avânt, sfătuindu-ne să fim melci [să ne facem Rai din orice loc în care ne aflăm] și să învățăm să discernem cum trebuie abordate piedicile care ne apar în cale. Dac-ar fi citit invitația când i-am înmânat-o, nu ni s-ar fi prelungit bucuria... Știu ei bunicii ce știu!
Întâlnești în viață oameni care ți se întipăresc în suflet și nu mai ai cum să-i uiți. Pentru mine, bunicul alb e unul dintre acești oameni-icoană...