...
În rarele momente când are răgaz de mine, vorbesc cu ea. O ajut să conștientizeze cum s-a schimbat de-a lungul timpului și cum se va schimba de acum înainte; cum se va schimba cu patru zile înainte să împlinească douăzeci și patru de ani, căci de atunci nu va mai fi „miss Georgi”, ci „Mrs. Cama”.
Am deschis Polarul și pagina albă. E târziu, aproape vremea lui Ene... Mai mult decât toate jurnalele, agendele și carnețelele la un loc, ochiul-boului păstrează fărâme ale simțămintelor trăite, povești ale oamenilor întâlniți, imagini din locurile prin care am trecut [asta deși de multe ori, vrând-nevrând, am criptat scrijestarea cea aparent naiv-ghidușă]. Acum scriu mai puțin pentru că nu mai am timp ca altădată de citit; nu mai scriu însă fără diacritice și fără minimă atenție de revizor. Bunicul are dreptate, sunt analfabetă în ceea ce privește bogăția cuvintelor limbii române; pe de altă parte, mă întristez când văd că nu mai știm să scriem corect. Ne dau mari bătăi de cap „i”-urile, omografele, virgulele, prescurtările etc.
Am pornit de la numărătoarea inversă și am ajuns la omografe. Aș putea continua cu povestea despre domnul Ciupercă, pe care-l întâlnesc în fiecare dimineață pe aleea din apropierea parcului, dar tare mi-e teamă că nu mi-aș găsi cuvintele... Nu știu exact câte zile mai sunt, dar oricum puține.