18x25

...

Inima mea a contorizat fiecare clipă - împreună în același loc sau împreună în locuri diferite. Numărătoarea a devenit un soi de joc copilăresc, dar tu știi cel mai bine că e mai mult decât atât [așa cum dacă le-am spune celorlalți că suntem în clasa a unsprezecea nu ar înțelege mare lucru...]

Mai e puțin... La multe, dragă Dar!

umbrele zburătoare

...

fotografii făcute ieri, pe vreme însorită, pe strada Alba Iulia. acum cred că fiecare trecător fără umbrelă ar sări câțiva metri să apuce de baston una dintre aceste ciuperci colorate...

78

...

rezumat: „Îmbrățișări. Cum cred că și Sfântul Gheorghe ne îmbrățișează pe amândoi...”

să-nvăț să potrivesc sarea în bucate

...

Făt-Frumos-Piele-și-Os și-a lăsat calul alb și a zburat înspre zări de obicei ploioase, dar care acum, găzduindu-l, pare-se că sunt chiar însoroase. A plecat înainte ca Ileana Osânzeana să apuce să-i scrie scrisoarea, iar acum aceasta tânjește zi de zi la câteva minute în care simțămintele inimii să i le poată împărtăși. „Timpul nu e tic, distanța nu e loc, tăcerea-i mângâiere...” - așa-i răspunde el de dincolo de țări. Mai rabdă, mai așteaptă. Dorul nu fuge nicicând de la noi, că e pace, că-i război...

baș? nu baș!

...

În rarele momente când are răgaz de mine, vorbesc cu ea. O ajut să conștientizeze cum s-a schimbat de-a lungul timpului și cum se va schimba de acum înainte; cum se va schimba cu patru zile înainte să împlinească douăzeci și patru de ani, căci de atunci nu va mai fi „miss Georgi”, ci „Mrs. Cama”. 

Am deschis Polarul și pagina albă. E târziu, aproape vremea lui Ene... Mai mult decât toate jurnalele, agendele și carnețelele la un loc, ochiul-boului păstrează fărâme ale simțămintelor trăite, povești ale oamenilor întâlniți, imagini din locurile prin care am trecut [asta deși de multe ori, vrând-nevrând, am criptat scrijestarea cea aparent naiv-ghidușă]. Acum scriu mai puțin pentru că nu mai am timp ca altădată de citit; nu mai scriu însă fără diacritice și fără minimă atenție de revizor. Bunicul are dreptate, sunt analfabetă în ceea ce privește bogăția cuvintelor limbii române; pe de altă parte, mă întristez când văd că nu mai știm să scriem corect. Ne dau mari bătăi de cap „i”-urile, omografele, virgulele, prescurtările etc. 

Am pornit de la numărătoarea inversă și am ajuns la omografe. Aș putea continua cu povestea despre domnul Ciupercă, pe care-l întâlnesc în fiecare dimineață pe aleea din apropierea parcului, dar tare mi-e teamă că nu mi-aș găsi cuvintele... Nu știu exact câte zile mai sunt, dar oricum puține. 

îmi imaginez că omul frumos e simplu

...

Povestea asta o port în mine de mai multe zile [poate s-au făcut deja săptămâni] pentru că nu apuc deloc s-o scrijestez. În fiecare dimineață și după-amiază mai capătă o fărâmă de contur, așa că acum, dacă tot am terminat varza călită și mi-am oferit răgazul de a citi gândurile celulozice împachetate din orașul lui Bucur, m-am așezat în fața Polarului pentru a ți-o împărtăși [atât cât se va aduna din ea acum].

Oamenii sunt frumoși, căci Doamne Doamne l-a creat pe om frumos. Eu una cred că frumusețea omului izvorăște din simplitate, din naturalețe. Cu cât e omul mai firesc, cu atât e mai frumos. E părerea mea, în mod sigur nu cea a modei și a lumii contemporane. Altfel, n-am vedea pe stradă „oameni cu hornuri” [ale căror resturi le aruncă cel mai adesea pe trotuar cu nepăsare], „oameni cu belciuge”, oameni care vor neapărat să iasă din tipare, să epateze, să fie nonconformiști... Nu judec pe nimeni [nu sunt deloc în măsură să fac asta și nici nu-mi doresc un asemenea lucru], doar că-mi pare rău văzându-i cum își pierd frumusețea naturală. De ce se împopoțonează oamenii? Oare toate acele schimbări [vopsirea părului în toate culorile curcubeului, tatuaje cât mai ciudate cu putință, haine decoltate, mulate, rupte] chiar aduc o stare de bine înlăuntru? Înclin să cred că nu și că e doar o mască prin care aceștia încearcă să se ascundă, să se apere de restul lumii. Oare sufletul nu se chircește văzând cum suferă trupul? Al meu plânge când trece pe lângă toate aceste măști. Caută ca în fracțiunea stradală să-i dea un bobârnac de gând celui de lângă, care cândva să fie un strop din ploaia binefăcătoare a schimbării... Dacă Doamne Doamne ne-a creat frumoși, noi de ce căutăm să ne urâțim? 

77

foto: ©Andrei

...

unii spun că preferă să fie mai degrabă prezenți decât să trăiască prin fotografii. eu mă bucur trăind și totodată prelungindu-mi bucuria [mi se pare așa frumos să poți să-ți prelungești bucuria!] prin fotografii. simt că aceste petice păstrează în cuprinsul lor simțământul clipei, amintindu-mi ceea ce am simțit într-un anumit moment...

Bunicul cel alb

...

Întâlnești în viață oameni în fața cărora pur și simplu îți pleci capul și taci. Taci din respect și pentru că simți că te găsești lângă cineva care înțelege profunzimea și sensul vieții la un cu totul alt nivel. Întâlnești în viață oameni care ți se întipăresc în suflet și nu mai ai cum să-i uiți. Îți amintești privirea lor vie, cuvintele înțelepte, sfaturile bine-chibzuite și cernute prin prisma anilor de căutare.

Bunicul nostru cel blând și mustrător e unul dintre acești oameni. E bunicul alb pe care ni l-am dorit amândoi mereu și pe care ni l-a dăruit Doamne Doamne la început de ținere de mână. Penultima dată când l-am vizitat ne-a privit scurt de tot și m-a întrebat doar de ce-mi râde nasul; acum însă ne-a primit în tihnă, ca să ne explice lucruri de care nimeni nu mai are timp, răbdare și înțelepciune să ne amintească. A fost primul om care ne-a spus că „iubirea se cere păzită de oarba ispită...” și ne-a prevenit să ne ascuțim săbiile cât de mult cu putință. A rămas printre puținii care vin dintr-o altfel de lume, o lume a tradiției, a bunului-simț, a cumințeniei, a muncii asidue, o lume despre care, în val-vârtejul orașului și al modelor, nu mai avem cum să auzim. „Ce știți voi, măi copii... Nu mai știți...”, așa ne spune mereu. Îi e milă că ne trimite înapoi în gura lupului, căci din grija lui răzbate iubirea nemărturisită pe care ne-o poartă. Ne trimite înapoi pentru că știe că fără de luptă nu avem cum să dobândim ceva. Ne-a dat avânt, sfătuindu-ne să fim melci [să ne facem Rai din orice loc în care ne aflăm] și să învățăm să discernem cum trebuie abordate piedicile care ne apar în cale. Dac-ar fi citit invitația când i-am înmânat-o, nu ni s-ar fi prelungit bucuria... Știu ei bunicii ce știu!

Întâlnești în viață oameni care ți se întipăresc în suflet și nu mai ai cum să-i uiți. Pentru mine, bunicul alb e unul dintre acești oameni-icoană...

gând sorin

...

mi se întâmplă uneori să descopăr că și cutia virtuală e aducătoare de bucurie. ca dovadă, tocmai ce am găsit un gând bun primit acum patru zile de la un om diamantin:

„Omenirea este un amestec ciudat de sori și pietre de o varietate atât de infinită încât nu mai știm unde un om încetează să mai fie piatră și devine soare. Nu știm nici măcar dacă sorii au fost creați pentru nevoia pietrelor de a fi încălzite sau pietrele pentru nevoia sorilor de a răspândi căldură. Știm numai că, sori ori pietre, suntem cu toții fără rost în lume de îndată ce rămânem unii fără ceilalți.”

(Panait Istrati)

tangențial

...

dac-aș fi întrebată zilele acestea ce-mi place în Timișoara, aș răspunde că verdele crud, mini-margaretele care au dat năvală în iarba de peste tot, liliacul care stă să înflorească, crengile care se-ntind povestitoare și dansânde înspre Cer... singura mâhnire e că apuc să mă bucur de ele doar tangențial.

75

             

        Dragă Făt-Frumos-Piele-și-Os,

     

      Am parcurs un drum lung împreună, și suntem totuși la început. Mai sunt șase săptămâni de „doicaunul wannabe”, apoi urmează să primim binecuvântarea cea mare prin inele [dacă nu mi-ai fi citit ieri despre simbolistică, n-aș fi înțeles cu adevărat de ce purtarea lor e putere].

          Mă uit în ochii tăi și nu pot să nu mă întreb cum de m-ai ales pe mine [cred că n-o să uit toată viața replica din Preambul a Poezitoarei: „uită-l! nu e pentru tine!”]. Oare o să rămâi mereu la fel de răbdător și de înțelegător? Oare o să mă ierți pentru grijile cu care te încarc? Oare o să continui să-mi amintești că ceea ce contează e ca „oriunde te afli să fii un bun creștin”, și nu cât de mult se așterne praful pe birou sau că hainele nu sunt îmbetite la milimetru?

          Tu ești ancora, rădăcina, proptul, aripa-învăluitoare, tu ești jumătatea. De fapt, ești mai mult decât jumătate: tu ești majoritatea, eu sunt doar un strop... Important e că pentru a ne întregi ne completăm reciproc...

Închei cu cele cinci cuvinte, fără a le scrie.

Cu mulțămire că ești,

                                                   Ileana Osânzeana

            

             

simplitatea e pretutindeni

foto: PhotogrAndra

prietenii se poartă reciproc oriunde s-ar afla, căci distanța nu e loc. iarăși mi s-a făcut dor de-o îmbrățișare care să-mi șocheze coastele...