...
din scrisoare: „Printre altele, aștept începutul noului an universitar. Îmi place emoția unui nou început. Nu mai este la fel de intensă ca în anii de general și de liceu, însă tot o mai simt. Îți mai amintești cum, în copilărie ne pregăteam caietele cu muuult timp înainte, punându-le coperți și desemnându-le câte o materie? Ce frumos! Mie, de multe ori, mi-e dor să mai fiu din nou copil!”
azi nu am [mai] început școala. dar măcar ne ține prinși Ionuț, cu cravata lui buclucașă și toate micutismele pe care le întâmpinam și noi în urmă cu câțiva ani. am scos merele pământului, sau, mai bine zis, crumpenele. partea din loc rămasă, să apuc să adulmec și eu măcar un pic mirosul de câmp. [dacă nu-l cunoști, e îmbietor toamna, cu tot norul de praf care se ridică...] apoi, de al grădinii m-am îndrăgostit de-a binelea! pur și simplu uit de mine acolo. „orele devin încăpătoare”, cum scria undeva doamna Ioana Pârvulescu. am început bine săptămâna, cu îmbucurătoare roade celulozice. la mijlocul zilei le-am primit printr-un pseudopoștaș care m-a strunit vreo câteva minute și la mersul pe bicicletă, iar după-amiază prin semnătură. [mă gândesc din ce în ce mai mult să mă fac poștaș atunci când voi fi mare. sau măcar scriitoare de scrisori...] oare cum de un plic așa ușor poate cântări sufletește atât de mult? mereu-mereu mă întreb asta... sigur din cauză că uneori se transmite greutatea se întâmplă să se rătăcească pe drum unele dintre ele. dacă ultimele două plicuri ale Anei s-au înecat în ocean, măcar ajung vederile. ciocnirea prietenoasă, ce mai traducere tardivă pentru ”the friendly toast”!