...
Fără să-mi dau prea bine seama cum și de ce, în ultima vreme au început să mi se perinde în amintire imagini ale celor trăite anul trecut la Dijon, dar mai cu seamă ale oamenilor pe care i-am cunoscut acolo. [Au fost o mare, din care acum au rămas aproape două mâini...] Străinezia m-a călit bine, dar mai cu seamă mi-a mai oferit o pereche de ochelari cu care să analizez oamenii. Nu o perspectivă dintr-un alt unghi, ci o înțelegere un pic mai cuprinzătoare a ființei lor. Despre unii am scris câte ceva, dar povestea altora a rămas pur și simplu în inimă. Acum simt totuși că trebuie să scot cumva de la naftalină acele amintiri. Nu pentru mine, ci ca un mic semn de mulțumire pentru ceea ce m-au învățat...
Pe Emma am cunoscut-o încă din autocarul care ne-a fost casă pe roți timp de mai bine de treizeci de ore. Din prima clipă mi s-a părut o ciudată. Pentru că, involuntar, prima impresie ți-o formezi după cum arată omul [de asta de foarte multe ori se întâmplă să-ți imaginezi ceva, iar adevărul să fie la polul opus]. Era tunsă scurt [periuță,ceva mai băiețește decât fusesem eu timp de doi ani], parcă avea un soi de cercel dubios într-o ureche, un tricou lejer și-o pereche de pantaloni scurți de blugi, tociți. Vorbea dezinvolt și cu accent moldovenesc [tot drumul a stat pe scaunul din spatele meu]. Mai presus de toate însă, răzbătea o lumină și-o seninătate pe chipul ei, ceea ce avea să mă încurajeze în a îndrăzni să descopăr ce se află dincolo de cochilie. Și a rânduit Doamne Doamne ca pe parcursul lunilor petrecute acolo să am numeroase șanse în a-mi folosi noua pereche de ochelari. Poate că cea mai vânjoasă deschidere de inimă a fost alegerea de a merge împreună la Paris, în luna ploioasă a lui Brumar. Atunci am primit o adevărată lecție de viață. Atât eu, visătoarea, cât și ea, filozoafa optimistă. Nu cred că o să-i uit vreodată privirea nedumerită în miez de noapte, atunci când hoinăream zgribulite ca vai de noi, ori seninătatea care, deși nu-mi putea da o rezolvare problemei, rămânea cuibărită în spatele aparentei frici. Nu știam niciuna încotro, dar am supraviețuit. Doamne Doamne a vrut să rămânem oameni, când puteam atât, atât de ușor să ne risipim în ne-oameni....Un alt moment care m-a impresionat a fost acela în care am aflat despre Adi și familia lui. Despre cum Emma se lăsase cu totul deoparte și luptase, fără a o fi rugat cineva, sau a fi avut ceva de câștigat financiar din asta, pentru drepturile lor, pentru a-i scoate din mizeria noroiului. Când ne-am întâlnit după Crăciun acasă la copilul-iubitor-de-fluturi, ne-a spus tuturor [cu zâmbetul și ghidușia-i caracteristice] că e fratele ei. Fata asta ciudată, cu vestimentație atât de nonconformistă și cu o purtare aparent haotică, era, în fapt, un suflet minunat! Se poate să nu-i fi mărturisit, să nu-i fi mulțumit, dar pe mine m-a făcut să-mi pun unele întrebări legate de oameni și de cine suntem. Când am plecat spre casă, eu aveam cu patru bagaje mai mult decât la venire. Emma, în schimb, își donase aproape toate hainele și lucrurile celor nevoiași...Trebuie că ea strânsese altfel de comori...
Dragă Emma, îți mulțumesc!