. și de la capăt

...

no, cam gata vacanța. ne-am mutat înapoi pe strada cu deal. eu cu dorința de a mă pune serios pe treabă, ea cu entuziasmul începutului medicinist. eu cu entuziasmul scrisului [de tot soiul de povești], ea cu dorința de a-și vedea visul prinzând viață. am revenit doar cu o parte din ceaiuri și din cutii, dar cu toată seninătatea adusă de un nou început. are să fie bine, cum să nu?

dinspre, înspre...

cu mai mare dragu, 

pentru ludușAna de departe... 

căuș de viață

...

la capătul izolat al pământului, într-un loc unde timpul are răbdare și oamenii trăiesc plin, am aspirat o săptămână întreagă aer de armonie, aer de veșnicie...

despre Enescu

...

Când am împrumutat biografia scrisă de George Bălan din biblioteca Poezitoarei, tot ce-mi mai aminteam despre George Enescu de la vizita de acum doi ani de la Sinaia era cămăruța-i îngustă și ascetic mobilată. Curiozitatea despre personalitatea muzicianului cred totuși că mi-au stârnit-o recent și desele referințe găsite într-o carte de interviuri luate doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta. Și tot întâmplător, am primit acum câteva zile un semn de carte de la muzeul Enescu din București....

Nu știu ce știi tu despre George Enescu, dar pe mine tare m-a impresionat povestea vieții lui, în special abnegația cu care și-a urmat idealul. Născut în 1881 în ținuturile Dorohoiului, i s-a pus vioara în mână de la vârsta de trei ani, iar la cinci deja știa că vrea să devină compozitor. A fost violonist, pianist, dirijor și compozitor. Drama care l-a urmărit de-a lungul vieții a fost aceea de a nu-i fi fost înțeleasă creația la adevărata-i valoare, de a fi fost apreciat mai degrabă ca virtuoz decât ca și creator. Ar fi multe-multe de povestit, dar mă tem că-mi lipsește priceperea. Îți las totuși câteva fragmente din care să culegi părticele de sămânță din biografie.

„Mă apucai să compun fără a reflecta. Lucru curios: nu știam nimic, nu auzisem nimic sau aproape nimic; n-aveam alături de mine pe nimeni pentru a mă ghida și, totuși, avui încă de copil ideea fixă să devin compozitor. Să fiu numai compozitor. Cu o idee fixă în cap poți ridica munți, căci faptul de a nu ști sau nu putea nimic nu l-a împiedicat niciodată pe un om încăpățânat. Desigur, nedispunând de metoda de vioară a lui Beriot, nu aveam nici o idee de armonie sau contrapunct. Dar poți compune chiar și ignorând regulile, numai cu condiția să ai instinct…” (George Enescu)

„Pe măsură ce-mi vin ideile, îmi fac însemnări, multe însemnări, pe care le mâzgălesc până ce nimeni, în afară de mine, nu mai înțelege nimic… Dar ce muncă de ocnaș! Șterg, răzuiesc, mai mult șterg decât scriu. Mai ales aștept…ascult… S-ar putea spune că un personaj străin de mine, și totuși destul de intim îmi propune, una după alta, mai multe soluții. Și eu arbitrez, aleg, încerc toate aceste versiuni diferite, pentru a vedea dacă forma lor rezistă.”   (George Enescu)

„Prin peregrinările sale pe toate drumurile țării, adevărat apostolat muzical, Enescu săvârșea o mare operă socială. Dar câtă durere se ascundea în spatele chipului luminos pe care se materializa toată sublima poezie a muzicii, transmițându-se miraculos celor din sală! Acest om ducea cu el din oraș în oraș drama neînțelegerii, se izbea pretutindeni de spectacolul deprimant al mizeriei și inculturii, își vedea noblețea spirituală jignită la fiecare pas de către cârdășia comercialismului meschin, mondenității superficiale, filistinismului vulgar.” (George Bălan)

„Tinerețea nu este o perioadă a vieții, e o stare de spirit, o calitate a imaginației, o intensitate emotivă. Nu îmbătrânești din pricina anilor, ci pentru că dezertezi de la idealul tău; anii îți brăzdează fața, dar renunțarea la ideal îți brăzdează sufletul.” (George Enescu)

„Întreaga viață a lui Enescu a fost o luptă. Iar suferința însoțește lupta tot așa cum tunetul urmează fulgerului: este inevitabilă. A luptat încă de copil pentru a cuceri secretele artei sale, învingând oboseala sau ispitele tinerești care l-ar fi putut abate de pe drumul desăvârșirii muzicale. N-a cunoscut farmecul zburdălniciei lipsite de griji. Din muncă își făcuse o religie. Rezultatul: la vârsta când cei mai mulți sunt doar discipoli sau începători, el devenise un maestru.” (George Bălan)

...

„Om, omule bun, pune în cugetul și fapta ta întâi dragostea.” (Ernest Bernea) cred că dacă faci un lucru (orice ar fi) cu drag și dragoste, nu are cum să nu-ți iasă și să nu aducă bucurii. oricât de mici...

se coc...frunzele

...că pere nu avem deloc toamna asta.

mănunchi de raze

„stughi”

„miroase dulce a miez”

mic dejun de miercuri

oamenii ascultă (?)

 ...

oamenii caută oameni care să-i asculte. [chiar și azi, când zbori nu doar cu gândul, ci și  cu vorba și cu litera până la celălalt capăt al pământului într-o singură secundă. de fapt, mai ales acum...] nu prea mai avem timp să ne ascultăm unii pe alții. deși îl folosesc adesea la rându-mi, nu-mi place deloc pretextul ăsta: nu am timp... dar  până la urmă ce facem cu vremea ce ni s-a dat?

domnul din trenul de dimineață nu m-a întâmpinat, asemenea Dumbrăveștilor, cu expresia bată-te cuca! atunci când a auzit că am terminat și facultatea, nu doar liceul, dar a început să-mi dea sfaturi despre viață. eu l-am ascultat; am învățat că e important să facem asta. ș-apoi, avea regretul ca unica-i fiică să fi plecat în Străinezia și să nu vrea chip să o apuce nici pe drumul întoarcerii acasă, nici al familiei. trist e că atunci când l-am întrebat dacă ea se simte împlinită cu un asemenea stil de viață, nu prea a știut sărmanul ce să-mi răspundă.

de când am început să printez timbrul pentru scrisori, mereu m-am dus cu el la Meridian. cred că o singură dată m-a întrebat tipul dacă decupez fiecare imagine. apoi, azi reacția uneia dintre fete mi-a adus un zâmbet laaaarg pe chip. 

- Dar pentru cine le scoți? Parcă a mai venit cineva cu documentul ăsta..

- Da? Păi nu știu...Tot eu am fost. Adică, nu prea cred să-l mai aibă altcineva...

apoi i-am povestit că am un „proiect” prin care vreau să conving tinerii să înceapă să scrie scrisori, iar ea mi-a zâmbit și mi-a spus că sunt șoadă și că fiecare avem piticii noștri. s-a uitat atent și la povcești, căci de acum înainte va mai fi un „acțibilt”.

oamenii care ascultă au nevoie, la rândul lor, de oameni care să-i înțeleagă. detectivi care, cunoscându-i destul de bine, să-i citească dincolo de cameleonicul sunt bine și să le ofere sfaturile potrivite. eu una cred că avem fiecare asemenea oameni în viața noastră... 

în Podu Olt s-a urcat un tânăr grup de englezi, echipați cu tot ce trebuie pentru munte. le-am invidiat accentul și mi-am deplorat lipsa de conversație... trust me, I am forgetting my English. then I had to tell them they were in the wrong train. it was too noisy inside, my explanation rather mumbled, and the moment to descend was approaching. eventually, they understood the situation with the mistaken choice and smiled. I waved goodbye and jumped.  the truth is I am forgetting my English...

rar mai auzi de asemenea nebuni crescuți în oraș, care să vrea să se întoarcă la simplitatea satului. să devină prisăcari, crescători de vaci fericite, adunători de fructe de pădure, plimbători prin aerul curat al dimineții... dar mai există. știu sigur pentru că după ce am coborât din tren am povestit câteva minute cu unul dintre ei.

pentru că am zis că nu m-aș putea îndrăgosti de un băiat care să cânte asemenea versuri la modă, m-am ales și cu replica de „tu pe ce lume trăiești? uneori chiar ești absurdă!” 

oamenii au mereu nevoie de oameni care să-i asculte. să avem timp să facem asta! din plinătatea vieții ce ni s-a dat!

re-creare tomnatică

...

muzichie cu poveste veche

din scrisoare: „Printre altele, aștept începutul noului an universitar. Îmi place emoția unui nou început. Nu mai este la fel de intensă ca în anii de general și de liceu, însă tot o mai simt. Îți mai amintești cum, în copilărie ne pregăteam caietele cu muuult timp înainte, punându-le coperți și desemnându-le câte o materie? Ce frumos! Mie, de multe ori, mi-e dor să mai fiu din nou copil!”

azi nu am [mai] început școala. dar măcar ne ține prinși Ionuț, cu cravata lui buclucașă și toate micutismele pe care le întâmpinam și noi în urmă cu câțiva ani. am scos merele pământului, sau, mai bine zis, crumpenele. partea din loc rămasă, să apuc să adulmec și eu măcar un pic mirosul de câmp. [dacă nu-l cunoști, e îmbietor toamna, cu tot norul de praf care se ridică...] apoi, de al grădinii m-am îndrăgostit de-a binelea! pur și simplu uit de mine acolo. „orele devin încăpătoare”, cum scria undeva doamna Ioana Pârvulescu. am început bine săptămâna, cu îmbucurătoare roade celulozice. la mijlocul zilei le-am primit printr-un pseudopoștaș care m-a strunit vreo câteva minute și la mersul pe bicicletă, iar după-amiază prin semnătură. [mă gândesc din ce în ce mai mult să mă fac poștaș atunci când voi fi mare. sau măcar scriitoare de scrisori...] oare cum de un plic așa ușor poate cântări sufletește atât de mult? mereu-mereu mă întreb asta... sigur din cauză că uneori se transmite greutatea  se întâmplă să se rătăcească pe drum unele dintre ele. dacă ultimele două plicuri ale Anei s-au înecat în ocean, măcar ajung vederile. ciocnirea prietenoasă, ce mai traducere tardivă pentru ”the friendly toast”!

stări țesute cu oareșce ...dor

...

pe Apolodor l-am ales din Cărturești nu doar ca să afle și al casei pici despre al lui dor, ci ca să-l mai pot răsfoi și eu din când în când. să-mi hrănesc doza de copilărie. azi și ieri am citit însă despre amintirile domnului Virgil Gheorghiu. nu știu dacă tu îl cunoști, dar eu l-am descoperit abia  din primăvară și tare-mi place cum scrie...

povceașcă albastră

...

cea mai bună cafea e cu scorțișoară. dacă totuși dispare condimentul din dulap, merge și cu miros de frunze...

toate se leagă...

...

din gânduri: singura literatură postmodernă pe care aș putea-o încropi ar fi una tare atipică; fără noțiuni absconse încifrate cu țâșpe simboluri. ar fi simplicitatea îmbrăcată cu imagini de elefanți care dorm noaptea pe case scornite de sclipirea sinceră a picilor... dar, cum tot ce pot scrie sunt scrisorile, elefanților le rămâne să se legene în alte condeie...

din scrisoarea de azi: „E cea mai mare bucurie nu când ajungem „cineva”, ci când ne realizăm deplin, potrivit cu măsura noastră. Să vedem cine suntem și ce ne împlinește!”

din cotor: „ ...mi-am dat seama că orice activitate strict omenească, fără deschidere spre cer, nu e decât fabricare de cărămizi. Nimic cu adevărat trainic nu rămâne din ele. Orice activitate umană, oricât de măreață, de genială ar fi, rămâne în aceste limite. Așa cum cărămizile pe care le fabricăm sunt conținute în mulaje.” (Virgil Gheorghiu)

Emma

...

Fără să-mi dau prea bine seama cum și de ce, în ultima vreme au început să mi se perinde în amintire imagini ale celor trăite anul trecut la Dijon, dar mai cu seamă ale oamenilor pe care i-am cunoscut acolo. [Au fost o mare, din care acum au rămas aproape două mâini...] Străinezia m-a călit bine, dar mai cu seamă mi-a mai oferit o pereche de ochelari cu care să analizez oamenii. Nu o perspectivă dintr-un alt unghi, ci o înțelegere un pic mai cuprinzătoare a ființei lor. Despre unii am scris câte ceva, dar povestea altora a rămas pur și simplu în inimă. Acum simt totuși că trebuie să scot cumva de la naftalină acele amintiri. Nu pentru mine, ci ca un mic semn de mulțumire pentru ceea ce m-au învățat...

Pe Emma am cunoscut-o încă din autocarul care ne-a fost casă pe roți timp de mai bine de treizeci de ore. Din prima clipă mi s-a părut o ciudată. Pentru că, involuntar, prima impresie ți-o formezi după cum arată omul [de asta de foarte multe ori se întâmplă să-ți imaginezi ceva, iar adevărul să fie la polul opus]. Era tunsă scurt [periuță,ceva mai băiețește decât fusesem eu timp de doi ani], parcă avea un soi de cercel dubios într-o ureche, un tricou lejer și-o pereche de pantaloni scurți de blugi, tociți. Vorbea dezinvolt și cu accent moldovenesc [tot drumul a stat pe scaunul din spatele meu]. Mai presus de toate însă, răzbătea o lumină și-o seninătate pe chipul ei, ceea ce avea să mă încurajeze în a îndrăzni să descopăr ce se află dincolo de cochilie. Și a rânduit Doamne Doamne ca pe parcursul lunilor petrecute acolo să am numeroase șanse în a-mi folosi noua pereche de ochelari. Poate că cea mai vânjoasă deschidere de inimă a fost alegerea de a merge împreună la Paris, în luna ploioasă a lui Brumar. Atunci am primit o adevărată lecție de viață. Atât eu, visătoarea, cât și ea, filozoafa optimistă. Nu cred că o să-i uit vreodată privirea nedumerită în miez de noapte, atunci când hoinăream zgribulite ca vai de noi, ori seninătatea care, deși nu-mi putea da o rezolvare problemei, rămânea cuibărită în spatele aparentei frici. Nu știam niciuna încotro, dar am supraviețuit. Doamne Doamne a vrut să rămânem oameni, când puteam atât, atât de ușor să ne risipim în ne-oameni....Un alt moment care m-a impresionat a fost acela în care am aflat despre Adi și familia lui. Despre cum Emma se lăsase cu totul deoparte și luptase, fără a o fi rugat cineva, sau a fi avut ceva de câștigat financiar din asta, pentru drepturile lor, pentru a-i scoate din mizeria noroiului. Când ne-am întâlnit după Crăciun acasă la copilul-iubitor-de-fluturi, ne-a spus tuturor [cu zâmbetul și ghidușia-i caracteristice] că e fratele ei. Fata asta ciudată, cu vestimentație atât de nonconformistă și cu o purtare aparent haotică, era, în fapt, un suflet minunat! Se poate să nu-i fi mărturisit, să nu-i fi mulțumit, dar pe mine m-a făcut să-mi pun unele întrebări legate de oameni și de cine suntem. Când am plecat spre casă, eu aveam cu patru bagaje mai mult decât la venire. Emma, în schimb, își donase aproape toate hainele și lucrurile celor nevoiași...Trebuie că ea strânsese altfel de comori...

Dragă Emma, îți mulțumesc!

nemărginire

 ...

privitul cerului printre crengile bătrânului măr a rămas pentru mine unul dintre cele mai liniștitoare sporturi... e atâta veșnicie și armonie aici, încât parcă aud îngeri râzând la fiecare apus de soare...

cutia nu mai are ochi, dar încă-i plac plicurile povestitoare

povceștim? 

...

când primești scrisoare/vedere, măcar unul dintre cei ai casei se va găsi să te întrebe cine, cum și de unde până unde. no, și dacă se nimerește ca întrebătorul să fie un pici mic, îți ia ceva vreme până să-i explici... 

o vară musafir, un strop gazdă

Cu drag,

pentru E-ul călător pe ruta Sibiu-Cluj-București-Viena

...

printre numeroasele călătorii și plecări ale acestei veri, aproape de finele lui Gustar am primit și eu vizita a cinci Elefanți dragi (dintre cei despre care mai știu cum li se țese viața). de când am terminat liceul s-au întâmplat și s-au schimbat multe cu fiecare dintre noi, dar uite că nu uităm că undeva, cândva ne-am trăit împreună bucuriile lăzăriste... mi-e nespus de drag de ei, și mereu zâmbesc larg când aud și văd cât de frumos își desfac cu toții aripile înspre visurile alese...

where are you, heart?

...

alerg,

alerg înspre mine

fără să mă găsesc.

te caut continuu,

dar te ascunzi tare bine:

nu vrei să te întrezăresc.

ș-apoi tac

și mă gândesc

mai c-aș putea acum

 într-o nucă să-ntomnez...

hopțupșâiarătri!

...

Cu o zi înainte de a pleca la Baia Mare am început să zburd de fericire prin casă și prin curte, de se mira până și mama de țopăiala mea. Și asta în ciuda faptului că tot ce știam despre ceea ce urma era că locul de desfășurare ar fi „un oraș în care nu prea ai ce vedea; are doar un turn în centru, vizibil de peste tot”. Aveam totuși o oarecare bănuială că o să descopăr multe minunății care mă vor impresiona. Sincer-sincer, chiar așa a fost! Acum, la început de toamnă, iată că m-am îndrăgostit (și) de Maramureș! Și-am căpătat darul de a simți ospitalitatea localnicilor și a-i admira bogățiile alături de vreo 3500 tineri  din toată România și de peste hotare, veniți cu toții la Reuniunea Națională a Tinerilor Ortodocși pentru a se bucura împreună... Poliloghie nu, doar  mărturisire; e ceea ce mi-am promis că voi face. Avântul l-am căpătat, acum rămâne să și dovedesc că-mi doresc găsirea rostului...

...

tocmai îi spunea domnișoarei poezitoare că e mult mai friguroasă toamna la Sibiu decât la Baia Mare, iar ea îi povestea că e încă somnoroasă. apoi, pe când treceau pe lângă parc, le-a oprit un tip (parcă un pic ciufulit, dar bine îmbrăcat, că doar era duminică dimineața) și a zis:

-ceau! nu vă supărați....

poezitoarea a răspuns prima, amabilă, pregătindu-se să-l ajute pe necunoscut cu cine știe ce indicații:

-da...

iar necunoscutul a adăugat doar atât:

- să știți că sunteți foarte frumoase amândouă!

 apoi și-a continuat drumul liniștit, iar ele au zâmbit. uneia nu-i mai era frig, celeilalte nu-i mai era somn...

vălătuc

...

a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva.... și la tine? și la mine! eu mergând înspre tren, privind dansul vălătucilor de ceață și simțind miros de iarbă proaspăt cosită [ lumea se pregătește de scosul cartofilor]. apoi azi cu un entuziasm dat de acea Bucurie despre care mă întreb adesea cum de răsare din cele mai mici și insignifiante zvâcniri de bine... „să te bucuri de tot ce ai! să țopăi de bucurie!”  îți povestesc de ce atunci când mă întorc.