Dragă Cuptorule,
Te vei fi supărat pe mine, ori erai sătul de atâta ursuzism, cert e că azi m-am trezit bucuroasă văzând soarele mângâind blând fereastra. Am știut de atunci că n-o să-mi mai înghețe picioarele... Scrisori așteptam, deși mă gândeam că n-ar trebui să fiu lacomă (având în vedere că am primit ieri). Apoi, când aproape mă resemnasem, au apărut cele două neașteptate povești. Plicul cel „maaare și galben” aducător de „Aplauze” de la sufletul minunat de copil entuziast pe care l-am întâlnit anul acesta la festival („Șezând pe același scaun, la aceeași masă ca acum mulți ani, a fost suficient să iau stiloul în mână și să simt mirosul cernelei din călimară pentru a retrăi acele momente. Cine ar fi crezut că mai există acest sentiment în sufletul meu? ”) și a doua - copioasă poveste de dragoste la prima vedere- de la o tânără necunoscută care a găsit afișul tot la bibliotecă („ Familia mă consideră nebună; eu mă consider doar îndrăgostită și fascinată de acea zonă, Moldova. Știu că acolo vreau să-mi petrec restul zilelor pentru ceea ce am simțit atunci...”).
De două zile mi-am zis că trebuie să fac cumva să ajung la vernisaj și m-am dus. Cu săcăteul pe umăr, bineînțeles. M-am bucurat pentru ceea ce am văzut, dar și întristat dându-mi seama că în spatele acelei minunate munci de redescoperire se află un străin, nu un român...Cât de săraci suntem să nu dăm seama că lăsăm valorile și tradițiile să piară...
Erau cam mari cuvintele din scrisoarea lui Andrei, dar o să fac cumva ca dijonezii să afle de bine despre România. Până atunci mai am de citit și aflat și răscolit...Mult, mult, mult, mult. Și după ce termin cu licența, la anul pe vremea asta, o să fiu mai hotărâtă să lupt pentru țara asta. Mi-a cam ajuns câți „încuiați” am întâlnit! Mi s-a reproșat adesea un idealism naiv...Ei bine, nu sunt oarbă: știu că lucrurile nu merg bine în țara asta din atâtea puncte de vedere. Știu că oamenii duc o viață grea. Știu (și simt prin pielea și sacrificiile alor mei) că salariile sunt mici și vremurile necruțătoare. Știu că mulți pleacă să nu mai vadă toate hoțiile și nedreptățile care se întâmplă. Știu, dar am fost învățată de mică să pun mai presus de toate omul și demnitatea. Valorile, nu banul. Azi, văzându-i pe acei copii dansând în costume populare, m-am gândit la străstrăbunicii noștri și la cât de frumos și simplu și curat trebuie să fi fost pe vremea lor...Noi uităm tot mai des să fim demni; ne e rușine să ne recunoaștem identitatea...Oare de ce? Oare pentru asta s-au sacrificat strămoșii?
Sunt un copil nătâng, mi s-a mai spus. Boala e incurabilă, căci n-o să mă schimb însă niciodată...
cu drag,
un pui de român