am aflat azi cine e „doamna M.”. cam bănuiam vinovatul, dar am zis să nu fiu nebună iar. acum că am adresa, o să-i scriu să-i povestesc despre copilul pelerin și despre bucuriile pe care mi le-a adus în ultimii doi ani...
- Ce faci, copilule?
- Bine, sunt fericită să te văd...Cât am?
- Cam o jumătate de oră...
- ...Of! Da' îi bine și așa! O jumătate de oră la o jumate de an...
- Hai mai bine să ne luăm înghețată!
- Azi vreau măr verde...nu vrei mai degrabă măr verde?
(nu știu de ce, dar când e vorba de plecări, mereu mă gândesc la Into the wild și la mărul verde al lui Alex)
sfatul a fost să am încredere în mine și să nu fac ca „alții”, că o să fie bine. apoi gata, că piersicile le-am mâncat și timpul s-a evaporat. o să trimit scrisori și în Africa de acum încolo...și o să ne fie dor, dar un prieten adevărat îți este aproape la oricâte mări și depărtări s-ar afla...și așa va rămânea!