...un anume sentiment despre care nu pot nici să vorbesc, nici să scriu. un sentiment pe care nu îl pot descrie pentru că e atât de bine mascat, încât nu știu dacă e parte din copilărie, adolescență, maturitate ori toate luate la un loc. mă atacă mereu prin surprindere și fără milă, ca și cum inima mea ar fi un uriaș aeroport de unde pot ateriza și decola la orice oră tot soiul de Doruri...câteodată îmi spun că-i, pur și simplu, fericire, alteori bucurie nemărginită, uneori melancolie acută; de cele mai multe ori însă, tot „Alzeihmer infantil” îmi vine să-l numesc.
și atât, mai departe nu mai știu...