gata, Cuptor?

gata.

nespus. ne-spus.

Când prea rătăcești și nu te găsești, te lași convins și luat de mână, dus acolo unde îți doreai de multă vreme să ajungi. După ce urci în „barcă” vezi că, de fapt, acestea erau pretutindeni, dintotdeauna. Nu te mai întrebi cum se face că ai orbecăit atâta, ci te așezi mulțumind pentru „loc”.Îți deschizi inima și respiri cu răbdare. Trebuie că Cineva care te iubește va avea grijă să-ți fie bine. Numeri pe degete până la cinci, și, în mai puțin de un an, te trezești copil nou…Începi să vezi simplitatea și frumusețea vieții, începi să iubești țara din care până nu demult voiai să fugi cu prima ocazie. Începi să înțelegi că ai un rost pe lume, și că-l vei descoperi la momentul potrivit. Continui să-ți croiești visul de a dărui bucurii mărunte și speri că, într-o bună zi, haina va fi numai bună de îmbrăcat. Uneori ițele se încurcă și lupta devine grea, dar nu te dai bătut. Știi că Cineva acolo Sus te iubește…Îți ștergi lacrimile, mulțumești și mergi mai departe. 

spre coacere

să răspund scrisorii, sunt acasă. încă, deocamdată. îmi beau ceaiurile din buruieni (ele sunt mai speciale, nu prea călătoresc prin poștă) pe unde apuc...încerc să rezist vârtejului și să mă bucur de micile minuni. de una dintre ele am avut parte adineauri, după ce a cosit tata grădina...

la apus frunzele devin albastre

dacă nu știi ce-i scrânciobul

...îi musai să vii aici!

Muzeul Satului, Sibiu:

greiere?

Vara are gust de cerneală neagră scrijelită la apus, printre firele ude ale ierbii. Când am terminat, i-am zâmbit soarelui fericită...Tu de când nu te-ai mai gândit că nu ai apărut la întâmplare?

oaza de speranță

cu buzele arzânde, crăpate de dor, cu ochii păstrând încă amintirea limpezimii lacului, cu inima întărită în bucurie...

Să-ți spun că așa m-am întors acasă? Atunci în ce cuvinte să scriu despre darurile pe care le-am primit, despre românii minunați pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc, despre fericirea pe care am gustat-o? E greu de înțeles din „afară”, dar cei „dinăuntru” știu că, odată ajuns acolo, locul devine pentru totdeauna parte din inima ta...

bâldâbâc!

Dragă cititorule,

Așa-i că până și tu ai simțit că am nevoie de o pauză? S-au adunat multe și nu mai funcționează cu paliative. Promit să mă întorc cu voie bună și seninătate...Să ai grijă de tine și de inima ta până atunci!

                                                                                                                                                  cu drag

sâmbăta la Sâmbăta

 @fata cu părul de aur și rochie albastră

  @fata cu părul de aur și rochie albastră

  @fata cu părul de aur și rochie albastră

   @fata cu părul de aur și rochie albastră

P.S.: Dear Polish mountain lover friend, I hope you will enjoy the photos! The letter is coming soon :)

degețele zmeurici

plicul maroniu închidea în el scrisoarea XXVI, scrisoarea XXVII și încă o fotografie de prins în perete... se pare că planul Anei cu scrisoarea pe săptămână a ajuns și a trecut de jumătate...până la urmă, într-un an aș putea lega un cotor doar cu scrisorile de la ea...

unde duce vara?

 „Fiecare să fie cine-i el, nu cine-i altul!”

că se rupe ceva din copilul din mine, nu mai vreau să simt. că multe lucruri par dinozaurice, nu mai vreau să mă gândesc. că Doamne Doamne o să mă ajute să trec cu bine de toate, știu...

fiecare om, fiecare peron...

am aflat azi cine e „doamna M.”. cam bănuiam vinovatul, dar am zis să nu fiu nebună iar. acum că am adresa, o să-i scriu să-i povestesc despre copilul pelerin și despre bucuriile pe care mi le-a adus în ultimii doi ani...

- Ce faci, copilule?

- Bine, sunt fericită să te văd...Cât am?

- Cam o jumătate de oră...

- ...Of! Da' îi bine și așa! O jumătate de oră la o jumate de an...

- Hai mai bine să ne luăm înghețată!

- Azi vreau măr verde...nu vrei mai degrabă măr verde? 

(nu știu de ce, dar când e vorba de plecări, mereu mă gândesc la Into the wild și la mărul verde al lui Alex)

sfatul a fost să am încredere în mine și să nu fac ca „alții”, că o să fie bine. apoi gata, că piersicile le-am mâncat și timpul s-a evaporat. o să trimit scrisori și în Africa de acum încolo...și o să ne fie dor, dar un prieten adevărat îți este aproape la oricâte mări și depărtări s-ar afla...și așa va rămânea!

incomprehensibil

...un anume sentiment despre care nu pot nici să vorbesc, nici să scriu. un sentiment pe care nu îl pot descrie pentru că e atât de bine mascat, încât nu știu dacă e parte din copilărie, adolescență, maturitate ori toate luate la un loc. mă atacă mereu prin surprindere și fără milă, ca și cum inima mea ar fi un uriaș aeroport de unde pot ateriza și decola la orice oră tot soiul de Doruri...câteodată îmi spun că-i, pur și simplu, fericire, alteori bucurie nemărginită, uneori melancolie acută; de cele mai multe ori însă, tot „Alzeihmer infantil” îmi vine să-l numesc. 

și atât, mai departe nu mai știu...

micile mari bucurii

„ Mi-ar plăcea ca toate bucuriile vieții să fie la fel de ușor de realizat ca asta!”

Munții Făgăraș,Vârful Suru

„Crucea a nouă”

Datorită băiatului cu „bube de cacao”, care, poate și în amintirea clipelor copilăriei, a venit s-o repare pe Sprica, am putut fugi să prind îmbrățișările de seară ale soarelui...Ș-apoi, cum să nu iubești viața aici?

despre scrisori

oare cu ce se duce rugina de pe „încuiați”?

Dragă Cuptorule,

     Te vei fi supărat pe mine, ori erai sătul de atâta ursuzism, cert e că azi m-am trezit bucuroasă văzând soarele mângâind blând fereastra. Am știut de atunci că n-o să-mi mai înghețe picioarele... Scrisori așteptam, deși  mă gândeam că n-ar trebui să fiu lacomă (având în vedere că am primit ieri). Apoi, când aproape mă resemnasem, au apărut cele două neașteptate povești. Plicul cel  „maaare și galben” aducător de „Aplauze” de la sufletul minunat  de copil entuziast pe care l-am întâlnit anul acesta la festival („Șezând pe același scaun, la aceeași masă ca acum mulți ani, a fost suficient să iau stiloul în mână și să simt mirosul cernelei din călimară pentru a retrăi acele momente. Cine ar fi crezut că mai există acest sentiment în sufletul meu? ”) și a doua - copioasă poveste de dragoste la prima vedere- de la o tânără necunoscută care a găsit afișul tot la bibliotecă („ Familia mă consideră nebună; eu mă consider doar îndrăgostită și fascinată de acea zonă, Moldova. Știu că acolo vreau să-mi petrec restul zilelor pentru ceea ce am simțit atunci...”). 

       De două zile mi-am zis că trebuie să fac cumva să ajung la vernisaj  și m-am dus. Cu săcăteul pe umăr, bineînțeles. M-am bucurat pentru ceea ce am văzut, dar și întristat dându-mi seama că în spatele acelei minunate munci de redescoperire se află un străin, nu un român...Cât de săraci suntem să nu dăm seama că lăsăm valorile și tradițiile să piară...

       Erau cam mari cuvintele din scrisoarea lui Andrei, dar o să fac cumva ca dijonezii să afle de bine despre România. Până atunci mai am de citit și aflat și răscolit...Mult, mult, mult, mult. Și după ce termin cu licența, la anul pe vremea asta, o să fiu mai hotărâtă să lupt pentru țara asta. Mi-a cam ajuns câți „încuiați” am întâlnit! Mi s-a reproșat adesea un idealism naiv...Ei bine, nu sunt oarbă: știu că lucrurile nu merg bine în țara asta din atâtea puncte de vedere. Știu că oamenii duc o viață grea. Știu (și simt prin pielea și sacrificiile alor mei) că salariile sunt mici și vremurile necruțătoare. Știu că mulți pleacă să nu mai vadă toate hoțiile și nedreptățile care se întâmplă. Știu, dar am fost învățată de mică să pun mai presus de toate omul și demnitatea. Valorile, nu banul. Azi, văzându-i pe acei copii dansând în costume populare, m-am gândit la străstrăbunicii noștri și la cât de frumos și  simplu și curat trebuie să fi fost pe vremea lor...Noi uităm tot mai des să fim demni; ne e rușine să ne recunoaștem identitatea...Oare de ce? Oare pentru asta s-au sacrificat strămoșii?

   Sunt un copil nătâng, mi s-a mai spus. Boala e incurabilă, căci n-o să mă schimb însă niciodată...

                                                                                                                cu drag,

                                                                                                                       un pui de român

frigul cuptorului

Dragă Cuptor,

         Trebuie să recunoști că nu ne-am întâlnit prea bine. Tu ai venit înnorat și plouat, eu zgribulită toată și cu picioarele sloi de gheață (deși învelite în șoșoni de lână). Să mă ierți, te rog, că nu am copt nimic dulce spre întâmpinare; am preferat ca ceaiurile să țină loc de alinare caldă inimii. Tu, în schimb, ți-ai făcut milă de mine, copil cerșetor de lumină, și mi-ai adus gânduri bune de la Brașov. Ca și cum ai fi știut că azi, fiind luni, aveam nevoie de un bobârnac care să mă înveselească. Dacă n-ar fi fost plicul, m-ar fi afectat poate mai tare „atacul” mascat. Așa, având în minte oameni minunați pe care îi cunosc (sau nu-i cunosc), am găsit putere să fiu antipatică și să-mi apăr bucuriile. Nu râvnesc viața „pulsantă” a altora, sunt fericită cu alegerile și gustul pe care îl au lucrurile simple în jurul cărora îmi țes visurile. Atâta timp cât am cu cine le împărtăși, nu-mi doresc nimic mai mult...

        Ca ultimă rugăminte, nu vrei totuși să încercăm să ajungem  la oarecare acord? Nu de alta, dar oricât de multe ceaiuri aș fierbe, nu cred că o să rezist o lună întreagă cu degetele vinete-albastre...

                                                                                              cu drag,

                                                                                                         Bramburica