Unii pot scrie atât de captivant, până și despre cea mai banală poveste din lume: despre câinele hoinar rătăcit în parc sau despre cum mătură oamenii în salopete roșii străzile dimineața. Mie mi-e greu uneori să scriu chiar și despre oamenii cei mai dragi ( sau mai ales despre ei).
M-am uitat la ceas și era trecut de miezul nopții. Printre picurii mărunți ai ploii, mă întorceam ”acasă” după o zi dedicată vindecării dorului și multor oameni de ale căror vise îmi doream să mi se repovestească. Imaginea reflectată în vitrina de lângă semafor mi-a amintit de cuvintele pe care i le ziceam mamei acum vreo două săptămâni și care se adeveresc. Contrar așteptărilor, ieri noapte am dormit puțin (deși acum simt, din nou, că oboseala își cere dreptul la odihnă) și în timpul amiezii parcă mă rodea ceva: cum să stau eu în casă, când sunt atâția oameni pe care i-aș putea întâlni? Am agățat ciupercuța (din soiul celor răsărite după zăpadă) primită de la pikchiu de geantă, mi-am pseudoînvelit degetele în mănușile croșetate tot de ea și am pornit să ascult povești. Asta aș face toată viața: m-aș plimba cu un rucsac în spate (cum era tipa pe care am văzut ieri la billa), cu un aparat de fotografiat și o agendă în mână și aș scrie despre oameni. Fac o mică paranteză: când le spun celorlalți că ăsta e planul meu de viitor mă întreabă: ”Bine, bine...și planul realist care e?”. Răspunsul e că realismul e visul meu și n-o să renunț la el.
(...)
Ar fi prea mulți magicieni pe ziua de azi care au răsfrânt liniște, rând pe rând, în sufletul meu. Dacă vreunul dintre ei citește acum, aș vrea să știe doar atât: că îi mulțumesc că există!