mamă de porțelan

 [ai spart-o intenționat!,

 veni mai apoi replica]

sfaturi de la regina Elisabeta

...

Atâta putere, atâta lumină, atâta tărie cere marele propovăduitor de la femeie cât cere de la soare - nu mai puțin. Și are dreptate. Deci puterea femeii se simte în toată casa. Puterea ei o simțim îndată ce am intrat în casă, încă înainte de a fi întâlnit pe stăpâna ei. Încă de pe pragul ușii o putem cunoaște, și de acolo începem a fi sub farmecul ființei și al lucrării ei. În palate ca și în colibe, ori de călcăm pe covoare, ori pe un așternut de lut, ori de ne întâmpină o slugă îmbrăcată în haine cu fire de aur, ori un copil desculț, de intrăm într-o cameră bogat împodobită, ori în cămăruța mică și strâmtă - pretutindeni ne grăiește răspicat stăpâna casei, o cunoaștem fără a o fi văzut. Iar când dânsa e ca soarele, atunci casa ei e asemenea cerului luminos, senină și înveselitoare. Când femeia, stăpâna casei, poartă pe fruntea ei curățenia, în mâini lucrul și în inimă iubirea, atunci în jurul ei ea răspândește mireasmă și strălucire, atunci copiii și florile ei înfloresc, atunci bărbatul ei zâmbește când intră acasă obosit de munca zilei, atunci oaspetele, căruia ea îi iese în cale, se înveselește, atunci bolnavul, la auzul glasului ei, se simte mai bine, atunci cel lipsit se simte ajutat mai mult de sfaturile ei înțelepte decât de darurile ei cele mari. Nu e greu ca femeia să fie ca soarele. Un singur dar se cere: iubirea! O femeie cuprinsă și însetată de iubire nu se uită la nicio greutate, la nicio jertfă, la nicio osteneală, la nicio frică; căci ea nu trăiește niciun minut pentru sine, ci numai pentru alții. Ea nu întreabă: „Fi-voi eu fericită?”, ci ea își zice: „Ferici-voi eu pe cei pe care mi i-a dat Dumnezeu?” Femeia, care în toată vremea și în tot ceasul își pune această întrebare, curând va simți puterea ei, căci ea mărește înțelegerea și deschide ochii. O femeie niciodată n-ar trebui să meargă la culcare înainte de a se fi întrebat: „Pe cine am făcut eu astăzi fericit?” Iar ziua în care ea n-a înveselit și n-a încălzit inima unui om să i se pară o zi pierdută. (Regina Elisabeta a României)

În scurta noastră vizită de la începutul lunii în Sibiu, am trecut și pe la librăria Deisis. Voiam să caut niște cărți pentru oameni dragi, nu pentru mine. Din raft însă, cum mi se întâmplă adesea, am simțit o chemare. Dintre multe altele, un cotor m-a strigat tare și mi-a zis: întinde mâna, ia-mă și citește-mă acum, sufletul tău însetează după așa cuvinte de îmbărbătare. Am cercetat cuprinsul, am deschis direct la pasajul „Despre frumusețea femeii celei bune”, am citit câteva rânduri [Dimitrie era în marsupiu și se foia vrând să apuce cartea] și-am știut că e pentru mine. Mi-am făcut acest dar. Acum o recomand tuturor prietenelor cu care apuc să povestesc, mi se pare de o tărie excepțională. Pasajul despre care am pomenit, din care face parte și fragmentul de mai sus, l-am citit de mai multe ori. Mi l-aș scrie undeva pe perete, să-l pot citi zilnic, iar sfaturile să mi le însușesc fără abatere... Oh, de-ar fi atât de ușor!

prima zăpadă, darul neașteptat al unei duminici febrile

G.: - Uaaaa, e-un infinit de fulgi!

T.: - O să-mi fac un diiitamai omul de zăpadă!

 ...

De la zilele de boală nu ai mari așteptări. Știi că sunt grele și că trebuie să le rabzi... Așa că azi după-amiază, când am aruncat ochii pe fereastra de la balcon și am văzut că în numai câteva minute se pusese un viscol strașnic, nu mi-a venit să cred. I-am chemat repede pe băieți, care-au început să țopăie și să-și facă o mie de planuri. Dimitrie, deși febril, se entuziasma și el dându-și seama că se întâmpla ceva inedit. Și chiar așa era: vedea pentru prima oară zăpada! Înainte de a-i lăsa să meargă în curte, Teodor a vrut să citim din cartea O portocală de Crăciun, o poveste foarte înduioșătoare pe care au primit-o anul trecut. Când am regăsit ilustrația cu cei trei băieți privind pe fereastră cum ninge, m-am minunat de coincidență pentru că și ai noștri făcuseră același lucru cu doar câteva minute înainte. Nerăbdători, s-au echipat cu de toate și-au coborât cu tati. Am râs în sinea mea când au revenit și mi-au cerut morcovul, oala și fularul, dar i-am lăsat în pace. La final însă, când m-au chemat să le văd opera, nu mi-a venit să cred c-au reușit să adune atâta zăpadă, doar nu ninsese cine știe ce... Ce poate face bucuria unui copil!

chec tomnatic

 

                         [pe fundal: frunze de gingko biloba, oțetar, arbore de gumă și stejar]

...

Checul Laurei Adamache reinterpretat. Adică cu o treime din cantitatea de zahăr [brun], cu pudră de roșcove în loc de cacao, cu merișoare extra și decorat cu mere și migdale măcinate.

frunze de poveste și o carte de suflet

 

...

 

În noi toți e sădit un dor adânc și fierbinte de a ne îmbunătăți, acel dor care ne aduce aminte că nu suntem ai lumii acesteia, că aici avem să murim. Sunt apoi între oameni unii care cred că au întreaga biruință câștigată. Aceștia se leagănă pe undele lingușitoare ale îndestulării de sine, până când dau fără veste de o prăpastie primejdioasă, în care erau să se prăbușească spre pieirea lor. Să nu crezi că, îmbătrânind și ostenit fiind, lupta pentru tine s-a sfârșit. Slăbiciunile ne însoțesc toată viața. Noi nu ne putem da seama câtă răbdare au avut alții cu noi! Până când trăim nu e iertat să fim obosiți, căci pentru cei osteniți e gătită odihna de veci și singur Dumnezeu știe cine are nevoie de repaus și cine trebuie să mai ostenească. Viețuiți așa, ca fiecare zi să fie pentru voi o biruință! Fiecare zi să fie o treaptă pe care voi ați tăiat-o în stânca cea înaltă, pe care vă urcați. 

(Regina Elisabeta a României - Carmen Sylva)

interpretare

 ...

Azi după-amiază, pe când ne întorceam spre casă de la pâine, Dodo cel ștrengar, de pe bicicleta de echilibru, vede semnul de sens unic și-mi zice: „Uite, mami! Ne zice s-o luăm în sus, în Cer!”

cu mijlocul încins și cu pași hotărâți

 ...

Sunt mulți care cred că-și cunosc chemarea și apoi aleargă, dau goană, luptă și ostenesc - în zadar. Ei au rătăcit, au apucat pe cărarea cea greșită, dar nu voiesc să se întoarne. Ei cred că viața e prea scurtă pentru a începe din nou traiul și nu cugetă cât de lungă e viața, când umblăm pe cărări rătăcite, și cu cât e mai bine să facem ceea ce trebuie, în timp scurt, sau să lucrăm numai ceva, în loc de a pierde vremea în zadar, rătăcind pe căi greșite. Sunt iarăși alții care cred că și-au greșit chemarea pentru că n-au putut face averi, pentru că n-au putut ajunge în slujbe și în vrednicii. Dar, omule, cine ți-a spus că ai fost făcut pentru dânsele? Să se tânguiască oare greierul pentru că nu-i privighetoare? Ori scaiul pentru că nu e trandafir? Ori pârâul pentru că nu poate fi fluviu? Noi însă nu voim să înțelegem că nu e dat tuturora să se împărtășească de toate bunurile, cum nu e dată tuturora de a avea puterea cea mai înaltă a priceperii. Cât de adeseori ar fi mai bine ca unii să taie lemne decât să scrie cărți, sau să-și curețe casa în loc de a învăța copii, sau să lucreze fierul în loc de a cârmui un stat! Nu soarta e nedreaptă, ci noi; noi înșine ne facem nedreptate, prin lenevire, prin nepricepere și căutând a ne înălța peste vrednicia noastră. Orice muncă e cinstită, orice chemare e frumoasă, orice viață e bogată dacă plecăm cu mijlocul încins și cu pași hotărâți, dacă nu lăsăm ca ochii să rătăcească, ci-i ținem deschiși și luminați. Să nu privim la ceea ce fac alții, a căror viață ni se pare mai tihnită, ci să umblăm în căile noastre, așa ca alții să privească la noi. Tu nu ești atât de neînsemnat încât să nu poți fi un luptător, un reazem pentru mulți, o pildă pentru toți. Prinde numai iubire pentru chemarea ta, cum artistul iubește bucata de marmură, ori pânza lui de zugrăvit. Nici o chemare nu e frumoasă, dacă nu o vei împodobi tu. Regele poate să necinstească tronul său și să-l tragă în noroi, iar cărbunarul poate să facă din cuptorul lui un altar pe care se jertfește în fiecare zi pe sine pentru ai săi, pentru datoria sa. Nu vedenia e frumoasă, ci gândul e frumos. Înaltă și măreață e cugetarea, iar nu starea noastră. Gândul trebuie să stăpânească, iar nu omul. Încinge-ți mijlocul, băiete, și te întreabă: Pentru ce trăiesc, unde să slujesc, ce să săvârșesc? Încinge-ți mijlocul, fetița mea, și întreabă: Pentru cine trăiesc, cui să servesc, pe cine să înveselesc? Încinge-ți mijlocul, bărbatule, și poartă în spinarea ta un deal, un munte, fără a șovăi, fără a sufla din greu, fără a aluneca. Iar tu, mamă, tu, mai vârtos tu, încinge-ți mijlocul și întinde aripile tale nu numai peste ai tăi! Fii tu mama tuturor celor ce se apropie de tine. Fii o regină în împărăția lepădării de sine și a jertfelor! Încingeți-vă  mijlocul și voi, bătrânilor, și plecați cu fața veselă spre locașul vostru, spre patria voastră veșnică.

 

                                                  (Regina Elisabeta a României - Carmen Sylva) 

 

amintiri din scurta vacanță

 

...

Aici toamna și miroase îmbietor, nu doar foșnește. Miroase a mere bine coapte [știe el ursul de ce vine noaptea în grădină], a nuci și a struguri dulci, a nori care ciufulesc pădurea zugrăvită acum în mii de culori... 

George, prompt, în picioare de la prima oră, cobora să ia micul dejun cu Buuu, apoi s-o viziteze pe muma [„Așa mi-e obiceiul, să merg s-o văd în fiecare dimineață.”], apoi să facă ture cu bicicleta și la vale, și la deal. Descurcăreț ca un oltean [doar e pe jumătate!], a luat pulsul întregului sat, s-a dat pe tiroliană în parcul recent amenajat [cine-ar fi visat la așa ceva pe când eram noi copii?], a recuperat pâinea de la magazin și-a fost până la Cope în seara în care am rămas în pană de făină. Nu se putea da în lături nici de la o ajuta pe Sea, mătușa cu buzunarele și gențile pline de cioco [pe care le-o dă, desigur, pe ascuns], să-și mute sutele de cărți și miile de lucrușoare în noul pod amenajat pentru ea.

Teodor - ursul Dodo jucăuș, cum îi place să-și spună, nu s-a dezis de dormitul până [mai] târziu dimineața. A avut destule momente bosumflate [acele momente complicate când nu-i intră nimeni în voie și nu înțelege nimeni ce are], dar s-a și jucat mult și a cerut zilnic fișe cu activități cu cifre și litere. Și el a stat destul cu Sea și s-a bucurat și de plimbarea la Sibiu, în special de vizita la secția de pompieri. El e pofticiosul [„să gust!”] cu care-am adunat și-am mâncat mere și nuci.

Dimitrie a fost tot o bucurie! Cum altfel, când a stat atât de mult pe afară și toată lumea îl alinta, fiecare cum putea? Pentru că de câteva zile a început să meargă de-a bușilea, a patrulat cât a putut. S-a plimbat în coșul bicicletei, a umblat la cenușa din teracotă, a studiat frunze din grădină, a bucurat-o pe muma cu cei doi dințișori ai lui, s-a dat în leagăn și [încă] s-a luptat cu mucii.

Eu am stat ori prin preajma lor, ori prin preajma aragazului, ori prin curte sau prin grădină. Am adunat mere și-am făcut [cu ajutor de la draga de muma] gem cu lămâie și scorțișoară [fără zahăr], am măturat frunzele de vie și de cireș [dar n-am răzbit cu vântul], am regăsit Sibiul cel mic și drag [și mi s-a îndeplinit dorința nespusă de a îmbrățișa un suflet drag] și m-am ales cu încă o carte din care să învăț a mă îndrepta...

Despre vestea neașteptată [dar îndelung așteptată], care ne-a bucurat sufletul, nu o să scriu acum, altfel o să mă aleg iarăși cu replica: „Nu-i treaba ta, Antonie!”

întâmpinare