...
Mi se oferă diverse ocazii din care să învăț să-mi recalibrez așteptările, și parcă tot nu mă învăț minte. Parcă tot nu reușesc să-mi cunosc limitele, să fiu mulțumită și cu mai puțin... Oh! Cum de tot uit? Am aproape opt luni de sarcină și, în pântece, o planetă de purtat... Un locșor care crește pe zi ce trece, iar Și Mai Micul Dar Priveghetorul pare să facă din ce în ce mai multe întinderi [o fi lung, cum a zis domnul doctor, și nu-i mai ajunge spațiul de joacă] și giumbușlucuri. Când stau prea mult în picioare sau când merg prea mult, durerea de picioare și de bazin devine apăsătoare ca o lovitură de bolovan. Și, în ciuda acestui fapt, în loc să mă odihnesc, continui să-mi imaginez că încă pot zburda ca o gazelă...
În weekend am fost la Budapesta, din motive organizatorice [ca să ne punem cap la cap ideile designerești legate de camera băieților]. Era cât pe ce să nu mai plecăm [cu un copil mic, nu poți ști niciodată ce se ivește exact în ultimul moment], iar când am ajuns la Ikea, deși ne-am perindat câteva ore prin magazin [cu Dar făcând pe hamalul, plus ture dese de du-te-vino cu George la baie], timpul a zburat. După ce ne-am cazat, am pornit pe jos spre Târgul de Crăciun. Era târziu, multe căsuțe se închiseseră... Încet-încet, am început să zgribulesc, dar nu i-am spus lui Dar decât spre final că efectiv nu mai puteam. [Cu fiecare pas spre Puskin utca, mi s-au derulat prin minte nenumărate scenarii despre o naștere inopinată într-un oraș străin...] L-am speriat și de această dată, m-a mustrat pentru încăpățânare, iar apoi a avut grijă de mine ca o doică...
Ce a însemnat această excursie pentru George? Multe descoperiri mici, de care s-a bucurat sincer, cu toată ființa lui. Întâi au fost pâlcurile de zăpadă, de care s-a minunat din scaunul de mașină. Apoi a țopăit prin toate paturile cu scară din Ikea, s-a jucat de-a v-ați ascunselea pe unde a putut, le-a zâmbit timid copiilor de la alte mese atunci când am mâncat, a sărit în sus de bucurie când a găsit împreună cu tati locomotiva mult dorită [era necăjit că de câteva luni locomotiva din setul de lemn primit de ziua lui nu mai funcționa], a fost fascinat că, fiind frig afară, scoate aburi pe gură... Duminică, după Sfânta Liturghie, a venit Moșul [în persoană, anunțat de clopoței și ducând în spate ditamai sacul] la copiii de acolo și a primit și el o punguță cu dulciuri, gest care l-a impresionat foarte mult. A venit la mine fericit să-mi arate, iar în drum spre casă a adormit cu punga în mână... După ce-am ajuns în Nucalia noastră [abia răzbind prin ceața atât de deasă] și a văzut că locomotiva are și faruri care se aprind, a venit la noi și ne-a zis mulțumit: „mami, ciii! tati, ciii!”, adică „mami, mersi! tati, mersi!” Privindu-l, îmi dau seama că, deși de multe ori pretind contrariul, am uitat să fiu copil...
N-am văzut Dunărea în centru, dar măcar am ajuns acasă teferi cu toții, cu Și Mai Micul Dar încă în pântece... și cu obiectivul excursiei îndeplinit. Mai multe luminițe, altă dată.