marți, 1 octombrie 2019

recomandare de carte: „Tatăl celuilalt copil”



...

„ - Shahab s-a schimbat foarte mult. Când e cu tine, e altfel. Parcă i-ai fi găsit coarda sensibilă.
   - Dar tu de ce nu ai fi putut să i-o găsești?
   - Of, Doamne! Copilul ăsta este atât de complicat, că nu știi cum s-o dai cu el.
   - Cheia este doar în dragoste și afecțiune, pe care voi nu i le arătați.
   - Cum poți spune asta, mamă? Toate gândurile și neliniștile mele se îndreaptă spre el. Nu ai idee cât sufăr pentru el. Oriunde merg, sunt cu ochii în patru să nu-l necăjească cineva.
   - Ciudată iubire! Ai gânduri și neliniști, dar nu te bucuri de el. Îți arăți neliniștea, nu iubirea! Până acum n-am văzut să-l iei și pe el în brațe așa cum o faci cu Shadi.
    - Păi, mamă, Shadi e mică, nu pot s-o neglijez. Și, oricum, până să te apropii de Shahab, a și fugit.
    - Eu nu spun să o neglijezi, dar dă-i atenție și lui Shahab. Află de ce fuge.
   - Crede-mă, mamă, am fost la atâția doctori și am citit atâtea cărți, fără niciun folos. Orice metodă am încercat, n-a avut niciun rezultat.
    - Noi, ăștia mai bătrâni, deși n-avem atâta carte ca voi, ne-am descurcat mai bine cu copiii noștri. Copiii noștri au crescut mai natural. Știi, de fapt, ce e? Unele lucruri nu apar scrise în cărți și în caiete, iubirea e o poveste scrisă în inimile oamenilor. Nu-ți trebuie școală ca s-o citești.”

(Parinoush Saniee, Tatăl celuilalt copil)



Într-o seară, primesc un document Adobe Reader pe telefon. „Tatăl celuilalt copil, ce titlu mai e și ăsta?” - îmi spun în sinea mea și nu-i mai acord nicio importanță. Nici măcar nu răspund la mesaj, gândindu-mă că poate voi avea răgaz ulterior să văd despre ce e vorba [de cele mai multe ori se întâmplă însă contrariul]. A doua zi, primesc completarea: „E o carte despre un copil care nu vorbește până la patru ani. Foarte faină!” De această dată mulțumesc și-mi propun s-o citesc la un moment dat, când voi apuca. O aveam adusă de Dar de la Bookster de mai bine de o săptămână, abia deschisă... Doar vizita [devenită acum obligatorie!] pentru resuscitarea doamnei Moglob mi-a adus și răgazul de a o parcurge [lectura e printre singurele lucruri bune când te afli într-un salon alb, ca să umpli așteptarea și întrebările de „Ce face oare acum puiul meu care e acasă cu febră? Oare a mâncat? Oare de data asta a luat medicamentul și de la tati? Oare a reușit să adoarmă?”].

E o carte care mi-a stârnit destule întrebări [aducându-mi ulterior răspunsuri] despre mine și modul în care mă raportez la copilul meu și la amploarea pe care o dau uneori interminabilelor treburi zilnice... E o carte dureroasă pentru noi, părinții de azi, care de multe ori orbecăim fără să vedem că rezolvarea problemelor stă în cele mai simple lucruri, în dragoste și în răbdare... Cred că descrierea de pe coperta a IV-a a cărții e mai grăitoare în acest sens: „Într-o lume în care grija părinților pentru copii ajunge să îi îndepărteze sufletește de aceștia, romanul Tatăl celuilalt copil reamintește un lucru fără de care orice efort, oricât de bine intenționat, e în van: să te arăți preocupat nu înseamnă să fii mâhnit ori să descoperi lipsuri și ciudățenii pe care să vrei cu orice preț să le repari, ci să arăți încredere și să te porți cu înțelegere. Cu iubire. Ceva atât de simplu și atât de fragil...”

Mulțumesc, Monica, pentru recomandare!