...
[- Oare te-am pupat de noapte bună?
- Nuuu... (uneori mă prefac de mai multe ori că uit, îmi convine)]
Apoi ne-am urat „La muuulți ani!” pentru că trecuse de miezul nopții. Dulăul de vizavi încă lătra. Hăulea și se izbea în poartă. De aproape trei ani încoace, de când ne-am mutat Acasă, câinele ăsta latră zi și noapte [nu încontinuu, evident]. Uneori am impresia că suntem pe vârf de munte, la stână, și dă semnalul că se apropie lupii. În plimbările noastre zilnice i-am mai spus și Micului Dar: „Mami, noi parcă suntem la stână aici. La stâna de Nucalia...” El, drăgălașul, mă ascultă și răspunde cu un sincer și întrebător „da?”, de parcă ar afla o noutate importantă. De oriunde ne-am întoarce, liniștea luminoasă a lui Acasă vine la pachet cu lătrăturile lui. Vrând-nevrând, e parte din peisaj, căci se pare că „baba”, stăpâna lui, nu vrea nicidecum să renunțe la el, în ciuda reclamațiilor și insistențelor celorlalți locatari din bloc. Astă seară am făcut prima oară analogia între el și câinii [blânzi, dar gudurători] de pe băncuța acelei seri de neuitat de Brumărel... [Eu, care agreez câinii și pisicile doar de la distanță - nici vorbă să-i țin în brațe! - am stat cuminte și te-am ascultat. Altfel, cine știe, poate-ai fi fugit mâncând pământul...] Dacă dulăul ăsta vrea și el să ne amintească de început? La mulți ani împreună, Darul meu!