...
Câte discuții, câtă filosofie, câtă poliloghie! Câtă întoarcere pe dos și despicare în patru a firului! Câtă răsturnare perfidă a adevărului! Simt mai mult decât oricând că oazele de bine ale noastre și ale celor dragi au fost năpădite de planete buruienoase, baobabiene. De crengi uriașe și veninoase, care vor să răzbată și acolo unde nu le e locul...
Vrem să ne creștem copilul firesc. Vrem să aibă rădăcini. Valori. Vrem să știe de existența lui Doamne-Doamne. Vrem să se bucure de frumos și de lucrurile simple și neprețuite ale vieții. Vrem să știe să fie om printre oameni, așa cum s-au străduit, la rândul lor, să ne învețe părinții noștri.
Duminică am fost la Sfânta Liturghie în satul bunicilor lui Dar. [Un loc acum aproape uitat de lume, deși tehnologia a reușit să-și întindă mrejele și acolo.] Biserica stă să se dărâme. Pictura plânge, aproape nu se mai discerne printre igrasie și bucăți întregi de tencuială căzută... Un miros greu plutește în aer, iar frigul ți se cuibărește în oase. La slujbă, mereu aceleași câteva bătrânici pe care le numeri pe degete... Ai zice că oamenii aceștia, majoritatea bolnavi și cu baston, nu prea mai știu și nu prea mai înțeleg ce se întâmplă cu lumea noastră. Poate. Unii însă sunt adevărate lecții de viață. Modele cum noi nu mai știm să fim. La final, pe când Dar aștepta să ia anafură, una dintre cele două doamne care cântă la strană m-a impresionat. Eram cu Micul Dar pe la ușă, iar când am auzit-o vorbind cu atâta limpezime și hotărâre despre valorile românești, am ciulit bine urechile și mi s-a făcut pielea de găină. Asemenea dumneaei au fost și bunicii noștri! Oare ce cred ei despre noi acum? Că lăsăm un măr stricat să strice tot coșul? Ni s-a cerut și ni se va mai cere mărturisire...