„fika” duminicală

...

Am căpătat o oră-n plus

și-n tihnă gândurile, unul celuilalt, 

ne-am spus.

ia-mă de mână [iar și iar...]

...

ia-mă de mână

și hai să pășim împreună pe cărări noi,

prin foșnet tomnatic,

înveșmântat în ani de amintiri despre noi.

să-i zâmbim Micului Dar, maturi amândoi...

ia-mă de mână,

vine Brumar și-i toamna în toi.

[*după versiunea din 2013]

povceașcă tomnatică

...

O gazdă nouă și încăpătoare, pentru multe ceaiuri de bună dispoziție și energie dătătoare!

„stughi” de altădată și povestea de la nuntă

...

Azi mi-am amintit că printre darurile tomnatice aduse de Tâlvana era și o pungă plină cu struguri negri. Sincer, nu prea-mi făceau cu ochiul, dar, cum voiam să mânânc un fruct, am zis totuși să-i încerc. Ei bine, au fost de-o dulceață nemaipomenită! Nici nu se putea altfel, doar au venit de acasă...


Povestea cu strugurii de la nuntă? Cei de la restaurant ne recomandaseră să punem în coșul cu fructe și câte-un ciorchine de struguri albi. Așadar, în după-amiaza zilei dinainte, eu și Dar am cutreierat toate supermarketurile din oraș în căutare de struguri. Ba nu aveau deloc, ba erau trecuți și foarte puțini... Aproape ne resemnasem. La ultimul magazin, găsind câțiva ciorchini pe raft, Dar l-a întrebat pe unul dintre băieții de la aprovizionare dacă mai au în depozit. S-a dus să caute și după câteva minute s-a întors cu un cărucior în care erau două lădițe. I-am numărat și am constatat cu uimire că erau în total 23 de ciorchini. Iar noi aranjasem exact 23 de mese... Potrivire? Întâmplare? Ne-am privit, am zâmbit și i-am mulțumit lui Doamne-Doamne. Morala? Mereu primim ceea ce ne trebuie, exact cât avem nevoie!

recomandare de carte: Vorbește-mi, să audă tot pământul

...

„Nu-ți lăsa mintea să se abată și să se întunece. S-o ții acolo unde e lumina, oricât de puțină ar fi.”

„La bufetul înalt, cești din porțelan fin, alb, așezate la rând, o carafă de cristal cu lapte rece, cuburi de zahăr brun într-o cutie de argint, cu clește. Își turnă puțin lapte în ceaiul ei negru, în care scufundă apoi și un cub de zahăr brun. Se lăsase în voia căldurii suave a sălii cu lumină aurie, când, pe neașteptate, simți din nou fiorul în mădulare și apăsarea în inimă, ca un dor. Poate era doar gustul laptelui din ceai, amestecat pe neașteptate cu primele versuri din Every Time We Say Goodbye. Din alte vremuri, vocea frumoasă de femeie umplu discret spațiul, iar clipa, ca un mic cub de soare concentrat, se afundă brusc în cutiile de fagure ale memoriei ei și, preț de numai o clipă, îi făcu loc de lumină.”

De multe ori îndrăgesc o carte după titlu și copertă, iar povestea dinăuntrul cotorului vine să-mi confirme intuiția. Așa a fost și cu Vorbește-mi, să audă tot pământul, carte pe care am ochit-o la Tâlvana ultima oară când am fost la părinții-bunici, convingând-o telefonic să-mi dea mie al doilea ei exemplar. Am citit-o în două zile, alăptându-l pe Micul Dar. Mi-a plăcut povestea și structura ei [cu mici capitole-episoade] și m-a impresionat poeticitatea traducerii [realizate de doamna Tatiana Petrache], căci, după ce-am uitat mare parte din ce mi s-a spus și ce-am învățat în facultate, a rămas în mine dragostea pentru scrisul frumos. Cum să nu-mi atragă atenția așa exprimări pline de sensibilitate? În mod sigur pentru că „tot ce e frumos ne poartă dincolo”.

De câte ori, referindu-ne la o perioadă în care ne-a fost greu nu ne gândim că „zilele veneau și plecau grăbite, ca niște musafire snoabe”? Ei bine, cu o astfel de poveste în mână, sub ochi, pulsul vieții capătă un alt ritm.

O recomand cu dragă inimă! Am dăruit-o de două ori și, cel mai probabil, o voi mai dărui! 

amintire de Brumărel

...

Anul acesta, Bunicul Bucuriei noastre a adus bucuria revederii în Timișoara. Sămânța e udată și îngrijită și crește frumos, tare frumos...

„buchet” de țepoși

...

E seară. Așteptându-l pe Dar, amestec în grișul cu lapte care acum ne place atât de mult. Îl aud bătând la ușă și strig să deschidă el, nu pot pleca de lângă plită. George fuge să-l întâmpine, ca de obicei. „Du-i punga asta lui mami!”. Puiul vine tipa-tipa cu o pungă în care, supriză, se aflau trei noi prieteni țepoși. „N-am venit cu un buchet de flori, am venit cu trei cactuși...”. Poate pentru că zilele trecute i-am spus c-am mai cules unul pleoștit din seră, iar la ultima vizită la Hornbach am cumpărat, fără să-mi dau seama, unul care avea flori roșii mici de paie înfipte în vârf.

un strop de roz tomnatic

...

Florile simt grija... Și e-așa o bucurie când înfloresc!

primul senin al dimineții

...

După o noapte lălăită și de multe ori lălăitor de albă și chircită, mă trezesc găsind alături un înger. Îl privesc și mă simt pe dată fericită și odihnită! El e seninul dimineților noastre!

toamna-n Timișoara

...

O după-amiază duminicală petrecută împreună. Am admirat culorile toamnei, ne-am plimbat cu vaporașul Glad [se pare că Timișoara e acum un fel de „Veneție” românească], am mâncat înghețată, iar la final am mai făcut o scurtă vizită wafenelei lui Andrei.

Micul Dar la un an și jumătate

...

           Dragă Micule Dar,

        Ce băiețel mare te-ai făcut! Tocmai ai împlinit un an și jumătate! Pe zi ce trece ești tot mai ghiduș și mai jucăuș! Îți vin tot felul de idei năstrușnice [cum ar fi să-ți urci trotineta Bum-Bum în bibliotecă] care pe noi ne amuză copios, deși când faci năzbâtii încercăm să rămânem serioși ca să știi că nu e bine. [Și știi, îți dai seama din expresia feței sau din tonul vocii, dar asta nu te oprește să-ți mai încerci norocul.]

            Viața ta e joc și bucurie! Mai bine zis, e bucurie din joc! De la săritul pe trambulina din curtea blocului la cățăratul pe barele din parc, de la cursele de mașini pe care le faci seara cu tati la v-ați ascunselea [Momentan, jocul se petrece cam așa: Dar pune capul pe canapea, numără până la zece, rostește celebra replică de cine nu-i gata, îl iau cu lopata, după care fuge repede să se ascundă. Tu râzi în hohote și fugi să-l găsești. Apoi vii mulțumit să-mi spui c-ai reușit.], totul e amuzant și prilej de chiot. Apoi, seara nu mai vrei să te punem la somn înainte să te facem hai la groapa cu furnici [adică să te așezăm în cuvertura de pe patul din dormitor ca într-un hamac și să te legănăm cântându-ți câteva minute]. Dacă vezi că dăm semne cum c-am uitat, iei singur cuvertura și ne arăți cum poți ce dorești. Ești atât, atât de drăgălaș! Uneori mai condimentezi și c-un „așa” [una dintre noile achiziții cuvântătoare] sau c-un strâmbat din năsuc, de ne topim de dragul tău...
            Nu lipsesc nici reprizele de miorlăială și uneori de super miorlăială, nici nopțile lălăite și albe, dar trecem peste momentele grele cu ajutorul lui Doamne-Doamne. Se mai întâmplă ca, dacă mă vezi supărată, să vii să mă îmbrățișezi, tare tare tare, cu toată sinceritatea ta de pui mic... Și atunci îmi dau seama cât ești de curat și câtă nevoie ai de mine, de noi...

            Sunt multe multe care ni se întâmplă zilnic, dar acum pe acestea mi le-am amintit. Voi continua în următoarea scrisoare.

Cu nespus drag de tine, 

mami

e despre mere? sau despre noi?

...

Câte discuții, câtă filosofie, câtă poliloghie! Câtă întoarcere pe dos și despicare în patru a firului! Câtă răsturnare perfidă a adevărului! Simt mai mult decât oricând că oazele de bine ale noastre și ale celor dragi au fost năpădite de planete buruienoase, baobabiene. De crengi uriașe și veninoase, care vor să răzbată și acolo unde nu le e locul... 

Vrem să ne creștem copilul firesc. Vrem să aibă rădăcini. Valori. Vrem să știe de existența lui Doamne-Doamne. Vrem să se bucure de frumos și de lucrurile simple și neprețuite ale vieții. Vrem să știe să fie om printre oameni, așa cum s-au străduit, la rândul lor, să ne învețe părinții noștri.

Duminică am fost la Sfânta Liturghie în satul bunicilor lui Dar. [Un loc acum aproape uitat de lume, deși tehnologia a reușit să-și întindă mrejele și acolo.] Biserica stă să se dărâme. Pictura plânge, aproape nu se mai discerne printre igrasie și bucăți întregi de tencuială căzută... Un miros greu plutește în aer, iar frigul ți se cuibărește în oase. La slujbă, mereu aceleași câteva bătrânici pe care le numeri pe degete... Ai zice că oamenii aceștia, majoritatea bolnavi și cu baston, nu prea mai știu și nu prea mai înțeleg ce se întâmplă cu lumea noastră. Poate. Unii însă sunt adevărate lecții de viață. Modele cum noi nu mai știm să fim. La final, pe când Dar aștepta să ia anafură, una dintre cele două doamne care cântă la strană m-a impresionat. Eram cu Micul Dar pe la ușă, iar când am auzit-o vorbind cu atâta limpezime și hotărâre despre valorile românești, am ciulit bine urechile și mi s-a făcut pielea de găină. Asemenea dumneaei au fost și bunicii noștri! Oare ce cred ei despre noi acum? Că lăsăm un măr stricat să strice tot coșul? Ni s-a cerut și ni se va mai cere mărturisire...

Brumărel, vremea gutuilor

admirând Dunărea

...

Orice drum alături de Micul Dar e un nou și folositor prilej de învățare. Natura e minunată în fiecare anotimp, iar acum, mergând spre bunici, nu am putut să nu oprim câteva minute să admirăm clipocirile unduioase ale Dunării... 

[28] ziua lui Dar

...

Momentele petrecute împreună sunt cu adevărat neprețuite! Ni se așază în inimi prin amintirea unui zâmbet, a unui chiot de-al Micului Dar, printr-o îmbrățișare și o fotografie... La mulți ani, dragă Dar!

[Se pare că anul acesta am făcut pentru amândoi trufacake. Ție miercuri, mie vineri. Lumânarea a fost aceeași. Și-o vom folosi probabil și Florarul viitor.]

„- George, tu înțelegi tot?” „- DA!”

...

De câteva zile-ncoace, cam așa se desfășoară discuțiile noastre cu Micul Dar:

- George, ești bine?

- Da!

- George, vrei papa/Laalaa?

- Da!

- George, faci nani?

- Da!

- George, tu înțelegi tot?

- DA!

[Se prea poate, cum și-a dat seama Dar, să răspundă mereu da pentru că percepe tonalitatea schimbată a întrebării. Sunt multe momente când zice da fără a fi așa.]

Acum e perioada da-ului. Un da plin de candoare și totodată un da ghiduș. Micul Dar ne uimește tot mai mult prin modul în care crește și învață. Am constatat cu stupoare că acționează chiar și atunci când credem că se joacă și nu ia aminte la discuțiile noastre. [Spre exemplu, îi spuneam lui Dar la masă cum m-a dus dimineața să-l spăl pe dinți și în câteva clipe l-am văzut iarăși îndreptându-se spre dormitor, luându-și taburetul și chemându-mă să merg să-l ajut. Am rămas fără cuvinte.] Cunoaște toate obiectele din casă, știe unde sunt așezate și mi le arată sau mi le aduce, după caz. Mai nou e fascinat să deschidă ușa congelatorului și să aprindă cuptorul [îl preîncălzește și atunci când nu e nevoie]. Momentan i se pare ceva foarte amuzant și nu pot să-l conving să nu mai facă asta. De asemenea, a învățat să desfileteze dopurile sticlelor [durează un pic mai mult decât pentru noi, dar e perseverent și reușește] și nu se sfiește să le desfacă. E o perioadă foarte foarte frumoasă, dar și paza se cere întărită, căci poate face o poznă într-o clipită...