a treia toamnă foșnatică

...

           Dragă Bunicule-al-Bucuriei,

    Ne-ai ajutat să reușim să te vizităm a treia toamnă cu foșnet tomnatic. De astă dată doicaunul și jumătate doi în unul... Locul în sine, mănăstirea și toată familia care se adună acolo din diferite orașe păstrează ceva din amintirea ta, din ceea ce am înțeles eu - care nu te-am cunoscut, că ai reprezentat pentru oamenii pe care i-ai îndrumat.

     Bucuria reîntoarcerii a devenit și bucuria revederii multor oameni dragi, care se întâmplă să se afle în orașe diferite - de aceea astfel de momente sunt neprețuite.

                           Îți mulțumim, întreit!

                                                                                                                          cu inimile pline, noi

doi

...

ție, Darule

„voi doi, azi, doi. chiar trei pe de altă parte”. [doicaunul și jumătate doi în unu]. doi tineri îndrăgostiți ținându-se de mână azi-dimineață pe aleea de lângă Parcul Botanic - el cântând destul de tare La mulți ani!, ea strănutând și ștergându-și nasul o dată la câteva secunde. îl privea cu drag [acel drag cu care privești persoana iubită] și uimire, încă minunându-se în sinea ei... i-a mai cântat un La mulți ani! și la ora cinci, apoi, când a venit acasă, a ascuns la spate un buchet colorat [cele mai simple flori, aranjate cu răbdare de bătrânicile pe care le cunoaște în Piața 700] și a îmbrățișat-o luuung, neținând cont de norișorul de virusuri din preajma ei... să tot mai fi fost alte multe astfel de dovezi sincere de iubire, al căror farmec e că vor rămâne scrise doar în inimile lor.

povceașcă acrișoară

...

o senzație acrișoară, așa cum e ceaiul de tei și mușețel pregătit de Dar, pe care-l beau acum cu multă lămâie - pe post de leac pentru nasul înfundat. zilele trecute m-am așezat față în față cu două traduceri [dintre care una a mea] ale unei scrisori, moment în care mi-am conștientizat limitarea în mânuirea cuvintelor limbii române. mi-am propus atunci să mă zoresc mai mult la citit - după puteri, bineînțeles.

recomand teatrul lui Valeriu Anania [am citit până acum Hoțul de mărgăritare, Păhărelul cu nectar și Miorița] pentru plinătatea cuvintelor autorului, pentru cursivitate și profunzime [uneori ascunsă în ludicitate, alteori în parabole și în paradoxuri], dar și pentru acel-ceva-înduioșător-tipic-românesc...

104 [de întoarcere]

...

doar o fărâmă fost-am,

căci ființa mea

de-a ta n-a fost privită.

acum

mă simt din nou întreagă,

întregită.

mai raaaar,

e bună totuși și-o plecare,

de nu e prelungită,

căci recompensa revederii,

cu bucuria-i,

e nemărginită...

fericitorii

 © Șandreea

...

Fericiți cei ce au prieteni! E bine să ai prieteni cărora le strălucește chipul, prieteni care gustă îmbrățișările lungi, prieteni care îți scriu, prieteni care te poartă în sufletul lor, indiferent la ce distanță s-ar afla... Prietenii sunt șugubeți, sunt hazlii, mai fac și pozne din când în când. Ca să te bucure, bineînțeles! Prietenii sunt grijulii, fiecare în felul lui. Văzându-i, auzindu-i, primind un semn de la ei, nu poți să nu exclami în lăuntrul tău: „deci și tu ai o fărâmă din inima mea!”

naturalețe verzui-auriu-arămie

sămânță de croitor

...

i-am sunat entuziasmată să le spun. mama a început să râdă când i-am povestit; nu am înțeles exact de ce, dar nu i-a venit să creadă că aș putea face asta. tata, în schimb, a zis că orice-i bun la casa omului, și că nu are cum să nu-mi placă, mai ales că s-ar putea să am microbul în sânge...

               Dragă bunicule,

           Nu ți-am scris niciodată o scrisoare. Nu știu dacă n-am avut motiv sau, pur și simplu, nu am îndrăznit. Cert că întotdeauna m-au fascinat frânturile de poveste despre tine și despre cum în urmă cu câteva zeci de ani venea tot satul la tine să le coși pantaloni, sacouri, paltoane, cămăși... Vezi tu, cumva, cred că dintotdeauna am fost curioasă în ceea ce privește misterul mașinii care pufăia sub piciorul lu' muma la rugămintea mea, ca să dea viață unei traiste sau să-mi scurteze o fustă. Mi-am hibernat această curiozitate până acum, când mi-a ieșit în cale întâmplător cursul Elenei. Deși ceva a tresărit în mine, timp de câteva zile nici nu m-am gândit că m-aș putea înscrie; ideea mi-a venit brusc, dar din acel moment am fost sigură că vreau să merg.

            Astă seară am pășit întâia oară în atelierul recent mutat și improvizat într-un apartament vagon din Dacia. Eram ca un copil în prima lui zi de școală, curios să vadă și să prindă tot ce se întâmplă în jurul lui. Ne-am așezat în jurul mesei de lemn îmbiate de ceaiul de kiwi. Din când în când mai aruncam câte-un ochi la peretele din față, tapetat în întregime cu bobine și suluri de tot soiul de materiale. Mașinile au început să apară pe rând, ca și cum Elena era un magician care mai scotea câte-o surpriză din pălărie. Papiotă, suport, suport, tensiometru, sârmă de tensionare, greifer, suport, suport, ac. Când mi-a venit rândul la pedală, firul roșu a pornit pe material ca un accelerat. M-a speriat puțin, și bineînțeles că linia mea dreaptă numai dreaptă nu a fost. Apoi, mi-am acceptat stângăcia și am început încet-încet să ne împrietenim. La un moment dat, m-am oprit și am ciulit urechile la sunetele lor diferite. Mașinile de cusut au voci distincte, asemenea oamenilor... 

          Pe scurt, am fost cucerită. Puținul pe care l-am învățat e important pentru mine. Acum știu traseul de montare a aței, am înțeles ce înseamnă înfilarea și cum prinde viață cusătura pe material. Am păstrat cele două petice, primul groaznic și al doilea un pic mai puțin groaznic, ca amintire, să nu uit că orice început e anevoios. Mi-am amintit cu această ocazie de experimentul cu pseudocântatul la pian cu degetele din luna lui Gustar, când Părintele Mihalache a vrut să ne demonstreze că orice se poate învăța prin perseverență și determinare, oricât de neștiutor într-un domeniu ai fi inițial. 

      

        Dragă bunicule, îmi voi da silința să caut și să valorific din catacombele hemoglobinei mele nestatornice toată moștenirea pe care mi-ai lăsat-o. Știu că, de acolo de Sus, zâmbești fericit...

                                                                                          

                                                                                                                                Cu mulțămită, G.          

            

          

despre venirea poștașului

...

„Zăpezile cresc, cresc, și vine o zi când nici poștașul nu se mai încumetă pe aici. Cândva, trecea fluierând cu tolba pe umăr, tălpile lui cunoșteau singure drumul acesta, el venea cu scrisori, cu vederi, cu ziare și cărți, cărți poștale, salutări, îmbrățișări de la noi pentru voi, și totul timbrat, și totul semnat, ah, cu gura, cu mâna, dorul încăpea în chenare exacte, când și cum încăpea (bătucind înfrigurat zăpada în valiză), de obicei rămânea destul și pe-afară, așa cum rămâne un cățeluș puricos pe un preș într-o noapte de vară, și nici o inimioară, și dulăii din curți lătrau după el, poștașul, vine poștașul, ce mai viață pe stradă, el ajungea la gard, iar când nu lăsa din mers să alunece plicul în fanta cutiei poștale, atunci suna, își trăgea cu un gest scurt pantalonii, își împingea șapca pe ceafă, scotea de după ureche un creion chimic, îl lingea la vârf și scria cu litere mov într-un carnet ceva doar de el cunoscut, curelușele tolbei dansau dansul lor molatic și înainte și după, și într-un moment pe care l-am putea numi sfârșit poștașul pleca, dar nu era o plecare plecare, câinii-l lătrau ca pe unul de care știi sigur că se-ntoarce și mâine, iar el se îndepărta fluierând, fluieratul se subția, se tot subția, până se deșira sus, către coamă și dispărea ca un abur, poate că nici nu a fost dar sigur o să revină, și nimeni nu se întreba unde se duce poștașu' după ce îți aduce, unde, unde se ducea după ce-ți aducea, iar atunci, după ce fluieratul lui se risipea dus de o pală de vânt, fetițele se agățau de fustele mamelor și mamele le lăsau în sfârșit să iasă la joacă, du-te, du-te, puiul mamii, ziceau ridicându-și degetele tremurătoare de pe căpșorul buclat, căutând din priviri o foarfecă și apucând un cuțit, ștergând degrabă lama de șorț, și-apoi lăcrimând la ferestre, printre mușcate, cu o dungă de marmeladă tăind ciuperca brodată pe piept cu fir de mătase, de la începutul scrisorii până după-amiaza târziu.”

(Veronica D. Niculescu - Hibernalia)

...

„ -Mama, eu n-o să te învăț niciodată să fii bătrînă, spune Adora.

- De ce? o întreabă Ioana.

-Că nu te las. Te las să fii tînără. Tu ești o ființă și ființele nu sînt bătrîne, ființele sînt iubite.”

(Iulian Tănase, Experimentul mamatata)

foto: visuell.ro 

... pentru că îmi face bine să visez la casa noastră, la Acasă.

des étoiles et des plumes…

...

ce matin,

j’ai vu

des feuilles comme

des étoiles.

[ elles étaient répandues partout. ]

ce soir,

j’ai vu

des feuilles comme

des plumes.

une danse si simple,

depuis l’enfance, si connue…

me semble-t-il que l’automne

est venu !

tu as vu ?

des étoiles et des plumes…

curiozitatea din fața cutiei nr. 30

...

Este un moment în zi care mă entuziasmează la fel ca atunci când eu și Tâlvana eram mici-mici și, văzând că se apropie ora la care părinții se întorceau de la lucru, fugeam înaintea lor să vedem ce ne-au adus. Orice dulce bun era binevenit, dar mai ales ne bucuram de acele zile speciale în care tata scotea din tolbă o carte... Oare am primit ceva? De cum intru în bloc, caut cheia de la cutie. Descui mereu cu nădejdea că poate-poate înăuntru se află un gând bun de la un prieten drag. Uneori se întâmplă să fie așa și zâmbesc fericită. Abia aștept să ajung sus să citesc! În dățile când o găsesc goală îmi spun că prea am devenit cerșetoare și că nu poți primi zilnic un plic... Azi a ajuns o vedere neașteptată de la purtătoarea-de-scut; datorită ei am urcat acasă surâzătoare și bucuroasă că oamenii încă mai trimit mici-petice-călătoare. Dacă trimiți, primești! sau, mai frumos spus, „Dăruind, vei dobândi!”.

Il faut voir avec le coeur...

...

M-a frământat destul până să dospească și să treacă, lăsând în urma lui rază aurie. Mă refer la un gând pe care l-am avut zilele trecute, și anume că în ultima vreme mi-am anihilat creativitatea. În mod nevoit, bineînțeles... Cred că o parte din culpă a venit din faptul că mi-am amintit că obișnuiam să fiu un copil care desena, care stătea mult în mijlocul naturii, care născocea diverse idei pe care le punea în aplicare cu ajutorul tatălui. Pe de altă parte, vindecarea mi-am indus-o tot singură; am scotocit înlăuntru și a fost bine că am făcut așa. În inima agitației orașului și în hora „oamenilor mari”, nu am renunțat la trimisul scrisorilor și al vederilor. Recent am recitit o cărticică dragă a lui Virgil Gheorghiu și Micul Prinț. Mă bucur că am stabilit când îl vom vizita pe Sherlock. Într-un fel, m-am mai liniștit; duminică mi-a venit ideea de a începe să învăț ceva nou care mă entuziasmează, care știu că-l va bucura mult, acolo Sus, pe bunicul pe care nu l-am cunoscut niciodată, și care sunt sigură că-mi va prinde bine! Azi am intrat în Cărturești-ul cel mic să caut o anumită cană. Nu am găsit-o, dar am ieșit cu o poveste mini-eseu [încă nu știu cum s-o numesc] pe care am luat-o datorită titlului și pentru că după două-trei pagini parcurse am simțit că-mi transmite ceva familiar. Poate a fost vorba de făcutul focului în teracote, nu știu exact...

pătură descusută

...

Soarele,

când merge la culcare,

lasă porțiuni de Cer

descoperite,

ca niște ochiuri de pătură

prin care visătorii

își pot strecura,

tiptil,

sforile de ajuns Sus.

[altfel spus:

deși uneori se umple de nori,

infinitul ne lasă intrânduri 

prin care să prindem aripi

fiecare dintre noi...]