...
„Dragostea e risipa sufletului. Sufletul se risipește-n dragoste ca soarele-n lumină și ca scoica-n mărgăritare.”
(Valeriu Anania)
Ne suntem risipire reciprocă. [Și ne e foarte bine așa.] Creștem împreună, învățând unul de la celălalt, indiferent de loc sau timp. Călătoria de săptămâna trecută la București nu a fost să fie cu workshop despre atenție, așa că am făcut-o să fie cu atenție la celălalt. Cu privire în ochi. Cu împărtășit gânduri mai în tihnă decât apucăm în timpul săptămânii. Tu mi-ai fost cuib și ghid [am știut că ești descurcăreț într-un loc nou încă de pe vremea preambulului, de când cu întâmplarea cu bătrânica vânzătoare de nuci], eu ți-am fost pui de liniștit [nu a fost ușor, dar în cele din urmă ai reușit]... Lecția de viață cea mai importantă nu a fost aceea că nu ne-am regăsit într-un oraș abundând în atâtea contraste [deși, pentru o idee avută acum ceva vreme, a fost benefică această conștientizare], ci faptul că împreună suntem mai puternici [așa cum ne spune și bunicul nostru cel înțelept]. Nu de puține ori s-a întâmplat să ne dăm rând la anumite stări, oboseli etc, și e bine că în acele momente celălalt vine și vindecă rana. Eu sunt risipirea ta, tu a mea. Așa creștem împreună.