domnul Ciupercă

...

S-au împlinit zece luni de când parcurg dimineața traseul Stelelor - Casa Revizuitoare și apoi, seara, viceversa. Dimineața îmi ia cam 25 de minute [cu tot cu mesajele trimise], seara nu mai cronometrez [mai ales că se întâmplă de multe ori să nu vin direct]. Deși mă grăbesc, am observat o mână de necunoscuți care trec, la rândul lor, prin aceleași porțiuni de drum pentru a ajunge la serviciu. Printre aceștia, este un domn care mi se pare tare curios și despre care, cu trecerea lunilor, am făcut singură tot felul de supoziții. L-am numit domnul Ciupercă, și asta pentru că ține mereu capul aplecat în jos, spre dreapta. Mi se pare un om simplu și liniștit. Cel puțin, asta denotă mersul dumnealui, lin și imperturbabil. În funcție de minutul la care reușesc să plec de acasă, îl întâlnesc ba la începutul Parcului Botanic, ba aproape de Piața Mărăști. Întotdeauna pe aleea de vizavi de parc, niciodată pe cea de lângă. Are mereu chelia aplecată în partea dreaptă, iar pe umărul stâng poartă o geantă destul de lungă. Fața îi e rotundă, nu e prea înalt și se îmbracă simplu, în culori neutre. E omul care pare că nu vrea să-i deranjeze pe ceilalți. Nu știu dacă e căsătorit, nu am apucat să văd dacă are verighetă. Oricum, ca vârstă să tot aibă în jur de 35-40 de ani. Până să vină vacanța de vară îmi imaginam că poate fi profesor. Presupunerea mi-a fost infirmată acum câteva săptămâni, căci domnul Ciupercă merge la serviciu și acum. Nu m-am mai gândit ce altă profesie poate avea. Când îl întâlnesc surâd. Uneori m-am gândit ce-ar fi dacă i-aș da „bună dimineața!”, deși nu știu dacă m-ar auzi...

92

...

o astfel de melodie transformă orice programator concentrat într-un îndrăgostit zglobiu. [e fapt demonstrat!]

...

„Veșnicia este plină de bucurie numai atunci când o vezi prin ochii celuilalt. El singur îți va spune și ție că veșnicia este bună și fericită, iar tu îi vei spune veșnic aceeași taină.”

(Pr. Paulin Ilucă) 

din când mereu

...

din când în când 

eu mă gândesc la tine.

din când în când

 tu te gândești la mine,

și astfel,

zi de zi, la bine și la greu,

noi ne iubim

mereu, mereu...

locuirea pe traiectorie sau despre nevoia lui ACASĂ

„A fi ACASĂ are gust.” (Augustin Ioan)

...

- Data viitoare când vin vopsim căsuța! Să-mi aduci, te rog, aminte să cumpărăm vopsea.

- Dar așa ai zis și data trecută și uite că nici acum nu facem...

Cinci zile pe săptămână locuim pe strada Stelelor, iar în marea majoritate a weekendurilor suntem niște nomazi. Dacă nu reușim să ne împachetăm de vineri seara, atunci sigur sâmbătă dimineața devreme suntem pe drum. În drum spre unul dintre Acase, căci pe ACASĂ care să ne aparțină încă nu-l avem. Suntem într-un continuu maraton, așa simt de multe ori. Timpul e scurt, abia de apucăm să petrecem câteva ore cu cei dragi. Dacă întâmplător sunt și prieteni nevăzuți de ceva vreme prin apropiere, cu atât mai bine: ne vedem pentru o povceașcă și-o îmbrățișare! [Dacă nu reușim, ne gândim la vorba Poezitoarei, aceea că „n-au intrat zilele-n sac” și sperăm la o altă revedere curândă.]

„A locui este a te cuibări în frigul cosmic.”, asta ne-a spus domnul Augustin Ioan la întâlnirea despre Acase de acum câteva săptămâni de la Cărturești. Ne-a vorbit și despre locuirea pe traiectorie, adică faptul că purtăm în noi amintirea tuturor caselor în care am trăit și în care trăim [unii au mai multe case]. Eu una m-am regăsit în această descriere pentru că, într-un fel sau altul, fiecare loc prin care am trecut a lăsat o amprentă asupra mea: acasă unde am copilărit, acasă la cămin, acasă la gazda de pe strada cu deal, acasă din Dijon, acasă de pe Stelelor. Toate aceste locuri sunt sau au fost Acasele mele. Acum trăiesc mai mult imaginându-mi cum va fi ACASĂ al nostru, cel pe care îl vom construi împreună... Când vom găsi locul, nu vom mai fi niște nomazi. Ne vom muta ACASĂ.

orașul paradox

Ștampile pe zid la Pasajul latin din București

...

În timp ce tu plănuiai trasee, eu am fost atentă pe stradă. La oameni, la clădiri, la viața de acolo în ansamblul ei. M-am întristat pentru clădirile care plâng în centrul vechi al Bucureștiului. Mare păcat de frumusețea lor de înainte vreme! Au devenit niște răni puroinde pansate cu sare. Nu-i nimic, bine că avem vitrine care caută cu orice preț să-ncânte ochiul! Cine mai are timp să vadă ce e în spatele sau deasupra lor? Mi s-a reconfirmat impresia rămasă de vara trecută, și anume că orașul ăsta „junglă” abundă în contraste. Acum știu sigur că nu m-aș regăsi într-un loc atât de sfidător. Prefer liniștea...

„Risipire” în familie

...

„Dragostea e risipa sufletului. Sufletul se risipește-n dragoste ca soarele-n lumină și ca scoica-n mărgăritare.” 

(Valeriu Anania)

Ne suntem risipire reciprocă. [Și ne e foarte bine așa.] Creștem împreună, învățând unul de la celălalt, indiferent de loc sau timp. Călătoria de săptămâna trecută la București nu a fost să fie cu workshop despre atenție, așa că am făcut-o să fie cu atenție la celălalt. Cu privire în ochi. Cu împărtășit gânduri mai în tihnă decât apucăm în timpul săptămânii. Tu mi-ai fost cuib și ghid [am știut că ești descurcăreț într-un loc nou încă de pe vremea preambulului, de când cu întâmplarea cu bătrânica vânzătoare de nuci], eu ți-am fost pui de liniștit [nu a fost ușor, dar în cele din urmă ai reușit]... Lecția de viață cea mai importantă nu a fost aceea că nu ne-am regăsit într-un oraș abundând în atâtea contraste [deși, pentru o idee avută acum ceva vreme, a fost benefică această conștientizare], ci faptul că împreună suntem mai puternici [așa cum ne spune și bunicul nostru cel înțelept]. Nu de puține ori s-a întâmplat să ne dăm rând la anumite stări, oboseli etc, și e bine că în acele momente celălalt vine și vindecă rana. Eu sunt risipirea ta, tu a mea. Așa creștem împreună.

cotor de cotlon

...

dac-ar fi fost să mă întorc cu un loc din orașul lui Bucur, acela fi fost Caruselul. asta deși sâmbătă, ziua petrecută împreună ore întregi printre cotoare, a fost o lecție de viață în sensul de conștientizare a risipirii neîmplinitoare. a căutării a ceva despre care habar nu ai. eram un fel de prinț Miorlau printre mii de cotoare. voiam ceva exact pe sufletul și starea mea, dar nimic din ceea ce luam din raft nu se potrivea... când, la finalul zilei, ne-am întors pentru că m-ai văzut neîmpăcată, m-ai pus față în față cu două cărți. am fost subiectivă alegând după titlu și copertă, dar a fost ceea ce aveam nevoie. oare cum reușești mereu?

Unde-s vacanțele de altădată?

...

Zilele trecute am tânjit la gândul vacanțelor de vară de altădată, cele în care aveam un car de timp pe care mi-l petreceam citind în neștire în grădină, ascultând serenadele greierilor cu șoșoni de lână în picioare și bând ceai după ceai, scriind scrisori, adunând flori de câmp [la vederea cărora mama era mereu reticentă și-mi spunea să nu le mai aduc în casă pentru că se scutură], dospind dolofane, râzând de năstrușniciile lui Ștrămpănel și câte și mai câte...

Acum nu mai am simțul trecerii zilelor, săptămânilor, lunilor... Uneori mă simt copleșită și, deși mi-e greu să accept, nu mai reușesc să fac anumite lucruri pe care mi le propun. Așa se face că mi se adună sertare întregi de promisiuni [pe care nu le uit, dar mi-e imposibil să le țin atunci când aș vrea și s-ar cuveni], cărți necitite, scrisori și simțăminte nescrise, oameni dragi nesunați, fotografii netrimise și multe altele.

Nu știu cât procent din vină e purtat de locuirea pe traiectorie, de faptul că noi suntem constant niște nomazi care-și țin fotografiile în cutii [aveam obiceiul de a le pune pe pereți, ca să le văd mai bine] și cărțile în trei Acase... Cert e că ai dreptate atunci când îmi spui că și ziua mea are doar 24 de ore, la fel ca pentru toată lumea. Scăzând cele minim zece petrecute în drum spre spelling, făcând spelling și înapoi spre casa de pe Stelelor, plus un mers la aprozar/piață/supermarket, plus pregătitul unei oale cât de mici cu ceva cald de mâncare, plus cinci-zece minute de sunat mama, plus masa, plus ștersul prafului, plus dușul, plus minimul somn, abia de-ți mai rămân câteva secunde de răgaz ca să-ți dai seama în ce zi a săptămânii te afli [poate deja e miercuri, deși tu credeai că e doar duminică]... Dincolo de toate astea, ar trebui să nu mă plâng. Sunt o privilegiată, căci mai am parte zilnic de bilețele cu iz de teiu, îmbrățișări cuprinzătoare [cât vreau plus încă o secundă] și minute în care mă descarc împărtășindu-ți tot ceea ce acum nu am putut pentru că e târziu de devreme și, așa cum face orice om normal care plănuiește să-și înceapă ziua dis-de-dimineață, dormi.

Te-ntreb șoptit: oare unde sunt vacanțele noastre de vară de altădată?

despre mărgăritar

...

„O, tată, tu n-ai fost niciodată în adâncul mării. Tu nu știi cum se naște un mărgăritar. Tată, nu scoicile, ci viermii nasc mărgăritarele. Viermii cu care se hrănesc scoicile. Da, tată. Scoica prinde un vierme și-l-nchide-ntre capace. Viermele se apără și-i înțeapă trupul moale. Din înțepătura asta se zămislește un grăunte de suc care se-ntărește și se preface-n grăunte de mărgăritar. Tată, dacă viermii n-ar colcăi-n fundul mării, nu s-ar naște mărgăritarele. Tată, din viermuiala lumii se nasc mândrețile vieții. Nu mă dezgustă putregaiul zămislitor de crini și nici nămolul din care răsar florile de lotus.”

(Valeriu Anania)

am mai cerut un strop de timp

...

azi ar fi trebuit să fie ziua în care să-mi prezint castelul de nisip. mi-am asumat faptul că nu am reușit să plămădesc nimic consistent în timp util, așa că am amânat cu încă un an. [sunt sigură că se vor schimba alte multe până atunci, deși nu știu în ce direcție...] e una dintre atipicitățile cele mai atipice din viața mea! până acum nu am simțit-o ca pe ceva greșit sau nociv, doar mai devreme am avut un mic regret de câteva secunde că nu m-am urnit să bat fierul cât era cald. am nădejdea că până la anul pe vremea asta se va fi copt ceva din scrisorile domnului Van Gogh.