...
Azi am înțeles un lucru foarte important și nădăjduiesc să nu-l mai uit de acum înainte. Oamenii sunt cei mai importanți din viața noastră! Dacă ne stă în putință să le facem o cât de mică bucurie, să nu amânăm! Secundele, minutele, zilele, săptămânile, lunile care trec în tăcere nu ni le mai dă nimeni înapoi.
Era bolnavă de ani de zile. Văduvă de ani de zile. Oarbă de ani de zile. Suferindă de ani de zile. Aștepta o minune pe care nu a mai trăit s-o vadă îndeplinindu-se [o va vedea de acolo de Sus la momentul potrivit]. Aveam obiceiul să o sun cam o dată pe săptămână. Știam că o bucură nespus, și mă bucuram și eu, la rându-mi, s-o aud două-trei minute, curioasă să mă întrebe despre toți ai casei și cum mai e fiecare... De câteva luni n-am mai avut timp. N-am mai sunat-o, deși am continuat să mă gândesc la ea din când în când. Știa că m-am mutat în Timișoara, îi spusesem că urma să plec. Știa de la tata că m-am căsătorit. M-am gândit la ea după nuntă, m-am gândit că s-ar bucura s-o sun... N-am mai apucat. Am primit vestea de la mama astă seară. Tușa a fost dusă la spital ieri, iar azi-dimineață a urcat spre Doamne Doamne... M-am întristat că n-am mai auzit-o și am înțeles că dacă poți face cuiva o bucurie mică-mică-mică, atunci e bine să nu aștepți momente speciale. Viața trece, nici nu ne dăm seama cum.
Îmi amintesc că de fiecare dată când mergeam în vizită ne strângea de mână, apoi ne lua chipul în mâini să vadă cât am mai crescut. Era foarte lucidă și luminoasă. Era împăcată cu viața și cu toate suferințele îndurate. Asculta slujbele la radio în fiecare zi. Ele și scurtele și rarele telefoane pe care le primea îi mai erau singura alinare...
N-am apucat să-i cer iertare și acum e prea târziu. I-aș da un telefon, dar mi-e să nu îndrăznesc prea mult cerând minute din Cer. Nu încă. Încă nu-i vremea...