...
[ea, uitându-se la verigheta lui, zile în șir] - Mie tot nu-mi vine să cred că ne-am căsătorit!
[el, cu liniștea-i caracteristică] - Georgi, am făcut două nunți și ție tot nu-ți vine să crezi?
Au trecut patru săptămâni și trei zile. [De altfel, nici nu știu cum am putut să țin povestea în mine atâta vreme fără s-o scriu.] Astăzi se împlinește o lună de când am început o nouă viață împreună. Îmi amintesc zi de zi și parcă tot nu-mi vine să cred că s-a întâmplat, că noi am fost cei pentru care au venit oamenii dragi de peste tot, că am primit binecuvântarea lui Doamne Doamne de a ne însoți reciproc întru veșnicie...
Am trăit atâtea și atâtea stări în ziua nunții, încât simt că doar pseudopolifonic le mai pot reda acum. Nu cred să fie fată care să nu se viseze [măcar o dată în viață] mireasă. Eu am știut că voi trăi acea zi de când m-ai luat de mână, într-o seară târzie de Brumărel. În ultimele două zile de domnișoara Ardelean, am fost absolut sigură că sâmbăta va fi potop și mă și imaginam cu rochia cea minunată udă ciuciulete... Nu a fost așa, deși după ce am ieșit din biserică și ne-am așezat la poze a început să plouă cu soare [mai apoi a venit și potopul care ne-a îndreptat mai devreme decât am fi vrut spre Decebal]. Tina s-a supărat că n-am apucat s-o ducem la spălat și n-a mai vrut să pornească [sunt sigură că i-a fost rușine de nuntași!]. Așa se face că în dimineața nunții am fost mireasa cu părul aranjat și cu voal [dar fără rochie, cu haine de fiecare zi] care-și aștepta mirele la colț de stradă. Pe Reina o lăsasem acasă la doamna Mutu, în camera unde motanul dumneaei nu avea voie să intre [deși atunci când l-am văzut nu am putut să nu-mi imaginez vreo câteva secunde cum ar fi să se strecoare acolo și să doarmă pe rochie, rupându-i dantela cu gheruțele lui]. „Se cade ca un mire îmbrăcat din Dublin să-și ia o mireasă îmbrăcată din Severin?”. Tot de la aceeași persoană am primit în ziua nunții răspunsul: „Să știi, totuși, că rochia e din Dublin...”. Nu mi s-a mai spus niciodată de atâtea ori într-o singură zi că sunt frumoasă. Știam că e datorită rochiei și că nu voi mai avea parte de acest privilegiu niciodată. Știam că e datorită rochiei, și, bineînțeles, datorită iubirii tale. [„Nu iubești o femeie pentru că este frumoasă, ci este frumoasă pentru că o iubești tu!” - Octavian Paler] După ce am îmbrăcat-o, îmi simțeam picioarele moi și tremuram toată. [Îmi bătea inima de câteva mii de ori mai tare decât de obicei.] Apoi, când ai venit cu buchetul, cu întreg alaiul și cu nașii, m-am simțit atât de copleșită, încât nu știu cine mi-a oprit potopul dinlăuntru. Totul parcă s-a petrecut în vis. Avem amândoi verighetele pe deget, a trecut o lună, și eu tot în starea lui nu-mi-vine-a-crede mă găsesc... „Să nu faceți mișcări bruște! Nici acum și nici în viață...” - așa mi s-a spus atunci când mi s-a pus coroana pe cap. Am uitat de orice fir de tremur după ce am ieșit din biserică. Mă simțeam alt om [și devenisem!]. Primeam înlăuntrul meu bucuria nespusă a noului început. Așa am trăit întreaga zi: cu tot sufletul! Mi-a fost de-ajuns să te privesc și să știu că și tu simți exact același lucru...
A trecut, dar amintirea ne va rămâne mereu vie în inimi, căci a fost ziua în care, înaintea lui Doamne Doamne, am devenit cu adevărat doicaunul.
A trecut, dar amintirea ne va rămâne mereu vie în inimi, căci a fost ziua în care, înaintea lui Doamne Doamne, am devenit cu adevărat doicaunul.