...
când eram mică îmi doream să port ochelari. nu știu de ce, dar mi se părea ceva inedit. din fericire, am avut ochi buni și nu a fost nevoie. asta până am ajuns să stau concentrată pe literele de pe ecranul celui de-al doilea Polar ore întregi cinci zile pe săptămână. după câteva luni, m-am împrietenit cu zoom-ul fără să mi se mai atragă atenția din partea Chițibușarelor, și am ajuns și la oftalmolog. am plimbat rețeta din sertar în agendă și din agendă în geantă și tot așa, până m-ai luat de mână și am plecat în căutarea ochelarilor. pardon, întâi a ramelor. lentilele le-am comandat singură [ca la final să constat cu stupoare că pe plic și pe factură mă chema Ardelean Camalesa]. am trecut pe la aproape toate cabinetele de optică din oraș, și nu exagerez! - încă o lecție de viață de la tine pentru mine. în cele din urmă am înțeles motivul: nicio pereche nu mi se potrivea pentru că nu-ți semăna, nu era jumătatea ochelarilor tăi. când am găsit-o, ți s-a înseninat chipul din prima secundă. mi-ai transmis și mie același lucru, plecând de acolo fericită [în mod sigur și datorită lui Van Gogh, a cărui amprentă a fost lăsată pe toc].
azi mi-am amintit dorința inexplicabilă din copilărie și am zâmbit în sinea mea. nu e așa ușor să porți ochelari cum am crezut. aș spune chiar că e destul de greu... din motive practice, o să încerc totuși să fiu cuminte și cu ochii-n patru în fața Polarelor...