A privit pașii mărunți ai soarelui până a uitat să alunge țânțarii care umflau coline vulcanice pe pielea-i zebrată. Și-a înfundat picioarele în firele legănătoare de cri-cri-uri ale ierbii, a luat o mușcătură dintr-un acru măr verde și a mâzgălit câteva gânduri aiurea. Îi e greu să accepte că nu mai e considerată un copil de către cei ai casei (și nu numai), deși sufletul ei e la fel de viu ca la cinci ani. Vineri, în drum spre casă, lângă un geam prin care lumina apusului pătrundea întrerupt, simțea cum picuri de rouă creșteau în colțul ochilor; încerca să-i aspire înapoi, dar nu-i reușea decât o schimonosire tăcută, neobservată de nimeni. Un pui de om cu magice sclipiri albastre o privea și-i surâdea acum pe furiș; nu mai avea treabă cu rața de pluș verde, nici cu bicicleta roz, începuse un cucu-bau mai delicios care-o făcea să izbucnească în hohote de bucurie. Uneori are impresia că Mieunica, blocurile de desen, povestea lui Puf-alb și a lui Puf-gri, cutiile de boniboni, gălbenușurile de la kinder s-au închis toate într-o valiză de negăsit, ca răspuns revoltă. Ori poate suferă ea de amnezie și nu-și amintește unde le-a lăsat și de ce are nevoie acum de ele. De asta vrea (da, și pentru că și poate) să recitească povești care-au lăsat dâre-sentimente în cutia tetracamerală ce trepidează la orice zguduitură...
[haină țesută din gânduri bune. Dar. trei băieți. scrisori. fotografii. povcești. pseudoversuri. îndemn la simplitate. fărâme de suflet românesc.]