”[...]
Alte spice, multe, mii, zeci de mii, sute de mii, au fost culese și închise în hambare-temniță, fără de apă și lumină, în frig cumplit, zdrobite apoi de piatra de moară a fratelui său, devenit între timp neghină. Și, ce ciudat!, vlăguite, distruse, s-au apucat să-ncolțească prin colțurile de piatră rece ale temniței, să-și scrie viața scurtă cu vârf de ac pe bucățele de săpun și să vorbească unele cu altele prin bătăi scurte de zid, ca de toacă, ca să nu fie înțelese decât de Dumnezeu. Și dincolo de toate acestea s-au apucat să răsară din groapa comună unde au fost aruncate și să facă dimpreună un lan invizibil.
Noi suntem memoria grâului curat!, ne șoptește parcă, în adierea de vânt, lanul invizibil.
Voi sunteți pâinea noastră, cea spre ființă! murmurăm îngenungheați în fața lanului, noi. Grâul fără ploaie de lumină suntem noi, ne strigă lanul invizibil, întinzându-ți brațele nevăzute spre noi.
Nu te teme, îi răspunde Dumnezeu, ai să fii udat! Și o ploaie ciudată țâșni din lacrimile acestui neam.
Lacrima spărsese zidul uitării și grâul creștea. O parte din grâul rămas în afară alesese și el să nu fie neghină. Alesese să fie ploaie pentru grâul închis, alesese să fie memoria lui. Furios, noul semănător își arunca sămânța lui otrăvită peste tot. Am să schimb pământul! Am să-ntorc brazdă peste brazdă, urla semănătorul ciumei, până o să deveniți toți buruiană! Și buruiana crescu furioasă peste tot, nu numai în locul grâului, dar și cu el laolaltă.
”S-a tăiat capul viperei, dar acum otrava se-ntinde în tot corpul!”, se auziră din nou cuvintele bătrânului părinte.
-Unde să ne ducem?..., strigau înnebunite spicele de grâu rămase. Frații noștri au fost închiși, alții secerați, iar noi, otrăviți, ce să facem?
-Să faceți ce făceați și-nainte: să creșteți cu fața spre cer!, șopti bătrânul, iar vocea lui se duse, purtată de vânt, înapoi, de unde venise, din lanul nevăzut de grâu curat al neamului românesc.”
(Despre Omul Frumos- Dan Puric)