mă bucur mai ceva ca un copil de tot ce înseamnă lucrurile mici nearșițate aduse de cuptor. am reînceput Lorelei pentru că la ea mă gândeam în mijlocul sesiunii cu jind...cu un strop de melancolie, recunosc că paginile poveștii au miros de veri trecute, pe care-am încercat azi să le prind în cești de tei..
după o oră de mers desculțe, am reinventat pașii mici. florile, prin iarba pârjolită, mai greu sunt de găsit (eu plecasem de acasă visând să mă întorc cu brațe întregi), iar unde era câmpul galben săream în sus din cauza gâdiliturilor..
să-ți spun cum am simțit eu azi pământul? zâmbindu-mi, bucuros că-mi poate lăsa dâre felurite-n tălpi..
și apoi, da, sunt fericită...dacă n-aș fi copil de țară, cine m-ar mai întreba unde mi-s papucii?