Accidentul

Îmi amintesc ziua aceea. Au trecut exact zece ani de atunci. Nu cred că vreunul dintre ei ține minte data și nici nu știu în ce fel mai e acum relevantă; nu i-am întrebat, deși tare mă bătea gândul la un moment dat.

Era o zi de vacanță la fel de caldă ca și azi.  Poate mama și tata aveau un pic mai mult timp ca acum, nu mai știu... Mergeam pentru prima dată la mamaie cu botoasa (mereu mi-a lăsat impresia asta) Dacie albă. Aveam pe banchetă ursul roșu și un hanorac moale verde, proaspăt primit (de care nici acum nu mă pot despărți, chiar dacă mi-a rămas mic). Citeam amândouă ”Lecturile copilăriei”, o antologie pe care ne-o cumpăra tata pe atunci; una dintre ele avea coperta galbenă, cealaltă albastră, cu o Lizucă și-un Patrocle pe copertă; le-am păstrat undeva prin bibliotecă, deși încă mai păstreză între foile lor miros înțepător de benzină. Nu-mi amintesc acum numele localității în apropierea căreia ne aflam, dar era câmp deschis, șoseaua destul de largă, dar marginea drumului considerabil abruptă. Parcă văd și acum norul uriaș de fum răspândit pe șosea, care se apropia amenințător de noi. Obstacolul era, de fapt, un soi de tractor (ori ce-o fi fost), nesemnalizat în niciun fel, evident, care curăța șoseaua și lăsa în urma lui avalanșe colbuite. Am mai privit-o cu frică vreo două secunde până ne-am trezit cu susu-n jos.  Izbitura s-a petrecut într-o clipită: răsturnați pe cealaltă parte a șoșelei, eram captivii caroseriei  mototolite ca o foaie de hârtie de care nu mai ai nevoie și pe care te pregătești să-o arunci la coș. Nu-mi doresc să mai trăiesc momente ca acelea de panică, în care efectiv nu știam ce se întâmpla și cum de totul se schimbase dintr-o dată. Alarmați de cele văzute, pasagerii din mașinile care veneau în urma noastră, ne-au scos dintre fiare. Ca prin minune, nu pățisem nimic niciunul dintre noi. Nu cred că ”am avut noroc” și am scăpat, a fost pur și simplu rânduit să fie așa. Aveam zece ani. Îmi amintesc șoseaua îmbăiată de benzină, fiarele contorsionate și expresia de îngrijorare de pe fața lui tata. Aveam zece ani, dar nu conștientizam ce se întâmplase, mai mult îmi părea rău că nu vom putea ajunge la mamaie. Copil naiv, întristat că ”jocul” nu ieșise așa cum i s-a promis, știam totuși că Doamne Doamne îmi salvase a doua oară viața. Minunea însemna că trebuia să trăiesc, să trăim cu toții. Tata nu a vrut s-o lase acolo pe botoasă (chiar dacă lumea-i zicea că o poate transforma în ”coteț de găini”), a readus-o acasă; i-a luat mecanicului câteva săptămâni s-o refacă, a suferit sărmana operații chirurgicale dureroase (a fost chiar și decapotabilă)...Peste ani, urma să renunțe la ea. Cine știe, poate acum chiar a ajuns ospiciu de găini.

În astfel de momente nu poți decât să fii recunoscător pentru ceea ce primești și să iei viața ca un dar neprețuit, să mulțumești pentru fiecare clipă și pentru grija pe care cineva de sus permanent ți-o poartă...